La restaurant cu Peter Imre

Kyoto de Dambovita

Cred ca unii proprietari de stabilimente mai putin reusite care au “beneficiat” de vizita mea m-au blestemat, pentru ca saptamana trecuta am ajuns la Urgenta, unde am fost si operat. A venit nenorocirea asta pe neasteptate, ca iarna pentru primarul de sector.

La trei dimineata cand mi-am facut aparitia la Urgenta si m-a intrebat doctora de garda, de altfel foarte draguta (merita sa mai faci cate o apendicita, asa, noaptea) ce anume s-a intamplat, eu zic: “Stateam seara si ma uitam la televizor la dezbaterea intre doi politicieni si mi s-a facut rau”. “Pai cum adica?”, zice dansa. “De la emisiune s-a declansat problema?” “Nu stiu. Eu doar va spun ce mi s-a intamplat”, i-am raspuns.

Oricum, doctorului Vasilescu i-a trebuit mai bine de o ora sa scoata din mine toate blestemele din restaurante, dupa ce am colindat atatea locuri in ultimii doi ani. Apoi, inteleptul si priceputul doctor care mi-a dat drumul acasa mi-a zis: “Domnule Imre, in pofida tuturor urarilor de bine, o sa va faceti bine”.

Asa ca, in a treia zi de convalescenta, m-a hotarat sa ma avant intr-o expeditie orientala, ca Plesu in Bucuresti, drept pentru care m-am aventurat la Kyoto (restaurantul). De la intrare, lucrurile m-au linistit, deoarece, contrar filosofului decazut la statutul de consilier prezidential, n-a trebuit nici sa intru in genunchi, nici sa merg de-a busilea, nici sa stau in pozitii scoase parca din stampele lui Hokusai.

E un loc de o simplitate eleganta, cu peretii impestritati insa de kitsch-urile japoneze de rigoare: medievalul cu ochii ingusti invartind umbrela si orientala cu nelipsitele andrele infipte in coc. Tot la categoria kitsch-ul fara frontiere se inscrie si zaharnita cu lamaia de plastic deasupra. Poate incearca sa ne trimita un mesaj subliminal, cum ca si lamaia poate fi indulcita sau viceversa. In orice caz, de ce sa ne chinuim sa intelegem designul unor obiecte complet inutile? E un simplu kitsch si cu asta basta.

Altfel, spatios, alb, senin si exact atat de zen cat sa binedispuna bucuresteanul agitat. Totusi, mi-a parut rau ca, in loc de gheise cu picioruse 32 si cu palmele impreunate intre sanii adolescentini, am gasit niste dambovitence imbracate in halate roz pe care scria Hello Kitty. Poate ar trebui sa faca un troc – la 20 de romance aratoase care innebunesc Japonia sub acoperirea de manechine, ar trebui sa ne trimita si ei cate o ospatarita, care ar aduce si un pic de disciplina si cultura a muncii. Desi, la salariul care ar trebui platit unei asemenea specialiste nipone, s-ar duce tot profitul restaurantului.

Kyoto se vrea orice intre un restaurant de lux si o taverna japoneza – cel putin impresia asta mi-o da suportul de plastic de pe masa, cu pozele unor soiuri de sushi dintre care bineinteles ca jumatate nu se regasesc in bucatarie.

Dar cele care exista sunt superbe. Pentru inceput, am primit pe un platou de lemn bucatele de ton proaspat, sepie, ton si anghila, pe un pat de orez alb cu boabe mari si gustoase.

Am depasit nostalgia dupa gheise, dar totusi nu e normal ca tinerele chelnerite cu sortulete roz, la o intrebare simpla – “de ce e acru laptele din cafea?” – sa-mi spuna ca nu stiu pentru ca nu ele fac. Ce anume – laptele? Ca se vedea ca e prea tanara pentru asta. Adica prea tanara ca sa se apuce de o afacere cu lapte. Nu altceva.

Inapoi la patratica numarul 1 – oare cineva care investeste atatia bani intr-un loc asa exotic precum Kyoto si in sushi uruki, tempura si alte ciudatenii, n-ar putea angaja niste chelnerite care sa stie de ce sunt aici? Eu, sincer, daca s-ar putea nu le-as deranja deloc pe fetele cu sortulet. Totusi, exista o diferenta esentiala intre ele si mine – eu platesc ca sa fiu aici, ele sunt platite ca sa fie aici. Fiind la pranz singurii clienti, ma gandesc oare ce-ar face eficienta creatura in eventualitatea in care locul se aglomereaza peste masura, nici mai mult nici mai putin de doua mese sunt ocupate si problemele, in mod logic, se dubleaza.

Sa trecem la partea a doua a pranzului nostru nipon, care, in cazul meu, a continuat cu o supa coreeana, pe numele ei Kimchi Nabe Teisyoku. Supa e adusa intr-un mare bol de piatra – exceptional prezentata, fierbinte si iute ca focul, cu bucati de varza si feliute subtiri de carne de porc, amestecate cu branza de soia. E o combinatie picanta si gustoasa.

Incercand sa-mi umplu lacunele gastronomice, am intrebat-o pe domnisoara inainte descrisa cum se numeste in japoneza bolul negru. Ea insa mai contempla inca problema laptelui acru din cafea. Oricum, problema noastra cu cafeaua a ramas pe tot parcursul pranzului la stadiul de contemplatie – adica nu s-a intamplat nimic.

Cred ca domnisoarele pe care le-am deranjat la pranz au fost angajate pe noul Cod al Muncii si patronul e convins ca in viata asta n-o sa mai poata scapa de ele. Totusi, daca nu e cu suparare, mi-as permite sa indraznesc sa recomand ca, pentru binele partilor (a se intelege client, restaurant, patron si chelnerite, in aceasta ordine), ar fi mult mai bine daca dansele si-ar gasi o ocupatie intr-un alt domeniu al vastei economii de piata la care sa se priceapa si care sa le satisfaca. In cazul in care, din lipsa de imaginatie, n-ar avea optiuni, cu deschidere le stau la dispozitie cu propuneri si sugestii.

M-am mai relaxat cand a sosit somonul – o bucata mare roz-aurie, in compania unei salate japoneze. A fost exceptional. Sigur, pentru noi e putin straniu ca somonul la gratar e servit impreuna cu o supa cu un miros dubios. De remarcat si bucatile fragede de pui, imbracate in ghimbir si astfel prajite, alaturi de nelipsitul orez si sos de soia.

In timp ce-mi savuram bucatele oricum interzise de doctor, la radio Gloria Gaynor tipa intr-o veselie “I will survive”. Indraznesc sa cred ca n-a fost nimic premeditat sau vreun mesaj pentru mine. Desi sper ca voi supravietui acestei mese.

Mancarea e buna, desi, pana la sfarsitul pranzului, n-a incetat sa ma obsedeze dihotomia locului – restaurant de lux sau bodega? Oricum, patronii mai au mult loc de imbunatatiri, fara sa trebuiasca sa umble si la preturi.

Am incheiat cu inghetata de ceai verde, o curiozitate interesanta, care a incununat o masa delicioasa. Cat despre cele doua chelnerite cu care viata intr-un mod nefericit ne-a intersectat: “Oare unde invata mamele toate acele lucruri de care incearca sa-si fereasca fetele adolescente?”

Acordam locului un 3Imre generos si ne reintalnim saptamana viitoare, in cazul in care voi supravietui scoaterii firelor.

* Calea Dorobantilor 79A. Rezervari la: 021/610 79 50
peter.imre@zf.ro

Gastronomie