La restaurant cu Peter Imre

Da’ cu Verdi ce-au avut?

Inca o data se adevereste ca trebuie sa ne uitam intotdeauna dincolo de aparente, pentru ca, la urma urmei, nu oricine cara o cutie de vioara e neaparat violonist. Tot asa, Trattoria Verdi are tot atata de-a face cu compozitorul cat am eu cu baletul. Nu ca ma plang, dar, in mintea mea, Verdi era legat de opera, de vocea Violettei care, pe patul de moarte, inainte sa-si dea duhul tot reuseste sa mai cante vreo jumatate de ora.

Cu imaginea asta de gran finale in cap am aterizat la Trattoria Verdi. Si am gasit, intr-o curte, un loc placut pentru tineret – de altfel a si fost plin de tineri si de eternii nou-promovati. Ceea ce e un semn foarte bun, pentru ca macar asa, pe langa brainstorming, budget planning si teambuilding, tanarul va mai auzi si de Verdi – in cazul in care nu crede ca e numele proprietarului. Ca tot veni vorba de manageri, am vazut saptamana asta o piesa de teatru pe numele ei “Top Dogs”, pusa in scena de Teatrul Arca, senzationala de altfel. Ar trebui sa fie o vizionare obligatorie pentru oricine lucreaza la multinationala, unde exista doua feluri de angajati: cei care au fost deja concediati candva de undeva si cei care urmeaza sa fie concediati. Categoria celor care au iesit la pensie de la o companie mare e statistic neglijabila si intra la exceptia care intareste regula.

Revenind la trattoria noastra melomana, eventual si muzica lui Verdi va ajunge la urechi mai tinere – dar in mod cert nu de la Trattoria Verdi, unde timp de doua ore am fost rasfatati cu “arii celebre” interpretate de Ricchi e Poveri, A-Ha, Gypsy Kings si o formatie nemteasca de care n-am mai auzit pana acum. Cred ca pizzeria tinteste categoria de varsta intre 20 si maximum 30 de ani, desi la 30, casatorit fiind, iti faci pizza acasa – daca vrei sa mananci ceva pentru ca nevasta carierista in mod cert n-o sa-si gaseasca timp sa-ti faca.

In rest, locul e frumos decorat si impartit. Nu se stie daca a fost debara sau pivnita, dar spatiul e utilizat in mod ingenios – mobilierul poate fi folosit in egala masura si pentru terasa din curte vara, si in interior (unde se si afla la ora vizitei noastre). In acest sens, aici vara chiar e ca iarna.

Incaperea are pereti de caramida naturala, rosie si e discret luminata, astfel incat poti sa legi relatii mai apropiate cu colegele de serviciu – asta in cazul in care nu faci inca parte din categoria celor de peste 30 de ani despre care vorbeam mai devreme. Una peste alta, locul da impresia unei carciumi unde signor Verdi n-ar fi calcat niciodata, dar eu inca sper ca, pana la sfarsitul mesei, sa inteleg numele restaurantului.

Amalgamul italiano-kitschesc continua si pe meniu, cu Toamna lui Boticelli, asa ca singurul lucru pe care l-am inteles din talentul de decorator al patronului este faptul ca a reusit sa adune o groaza de elemente italienesti, fie ele si disparate, al caror efect final nu e totusi deranjant.

Sunt trei lucruri pe care le iubesc in viata si pe care nu le-am inteles niciodata – muzica, arta si femeile. La seria de enigme se adauga acum si a patra – ce-o fi vrut sa spuna botezatorul cu numele crasmei?

A venit si mancarea. Supa crema de pui e o minunatie de inceput – gustoasa, groasa ca smantana buna, cu bucati bine prajite de crutoane si bogata in parmezan care, in timp ce mananci, se topeste si il intinzi intre tine si farfurie, creandu-se un cordon ombilical de branza, pe cat de inestetic, pe atat de savuros. Imi imaginez cum ar fi mancat Verdi supa asta, ruland branza topita pe arcus.

Clasica supa italiana – minestrone, bogata in legume (broccoli, dovlecei, morcovi) si condimentata adecvat e numai buna pentru a deschide un pranz cald si hranitor pe o vreme atat de rece si deprimanta.

Pana una-alta, e o pizzerie corecta, unde pot sa-mi imaginez un grup de fete sarbatorind 1 Martie, scapate de langa iubiti si care, la o sticla de Chianti, isi povestesc discrete perversitati. Dar nu e genul de loc unde ii spui doamnei “Ia-ti vizonul si hai la restaurant”. Mai degraba pufoaica. Sau poate am imbatranit eu…

Am continuat cu Maltagliati alla carbonara – paste late facute in casa, cu un sos cremos de smantana, bine pregatit, si cu bucati mari de sunca afumata, toate presarate cu mult parmezan. Pastele au ridicat mult locul in ochii mei, dar tot n-am inteles ce are Verdi de-a face cu treaba asta. O fi un nume la deruta.

Cu acelasi efort, si Brunhilda putea sa-si denumeasca crasma Wagner sau, mai simplu, La Wagner.

Dar Trattoria Verdi suna mai cult, mai erudit: “-Unde ai fost, draga mea? – La Verdi.” Da senzatia de mare opera cand, de fapt, tu ai fost doar sa mananci niste paste bune. Imi aduce aminte de cele doua neveste de mari tovarasi de la Stefan Gheorghiu, care discutau si una ii spune celeilalte: “Sa stii draga ca ieri am fost la Popesti si peretii erau plini de Picasso.” La care a doua raspunde: “Serios? Si cu ce ii starpesc?”

Oricum, mi-am dat seama ca, la Verdi, bucatarul face toata muzica.

Risotto cu manatarci este absolut delicios – orez fiert cat trebuie, cu sofran care ii da o culoare bruna, cu bucati sanatoase si carnoase de ciuperci salbatice, cu parmezan si piper proaspat rasnit.

E un risotto cum numai italienii stiu sa faca. Cu vizita la Verdi mi-am incheiat convalescenta, punand la loc si ultimele grame pe care le pierdusem in spital, asa ca Diana mi-a zis “Ai facut o apendicita pe degeaba”.

In timp ce savuram manatarcile si lucrurile mergeau din ce in ce mai bine, nici nu m-am mai mirat ca ma aflam intr-un loc numit Verdi, dar muzica era, de data aceasta, o prelucrare disco-electronica a Picturilor dintr-o expozitie de Mussorgski. Pana cand am ajuns la desert, Verdi se zvarcolea de-a binelea in mormant, neintelegand nimic, ca si mine. Dar trebuie sa recunosc ca e singurul italian care la desert nu a incercat sa ma otraveasca cu panacotta.

Panoplia muzicala este, cred, cea mai diversa pe care am ascultat-o intr-un restaurant unde nu urla un FM. Probabil, patronul, dupa ce l-a gonit nevasta de acasa si a venit sa investeasca in Romania, a luat cu el toate casetele si acum le incearca la carciuma proprie.

Schizofrenia muzicala nu e deranjanta si ma gandesc ca, in privinta numelui, poate a avut dreptate colegul meu de masa si oi fi citit eu gresit – patronul e probabil de pe langa Chisinau si o fi vrut sa zica:

“Ii verdi tot pi la noi”. Adevarul e ca decoratiunile sunt dominate de nuante de verde, de la scaune si pana la servetele.

La desert am primit un tort de branza cu blat crocant si umplutura cremoasa de branza, stropit din belsug cu sos acrisor de coacaze.

De acum incolo, daca ma duc la un restaurant italian si cineva indrazneste sa-mi arate pe meniu panacotta, il trimit la Verdi automat.

Bucataria e punctul forte al restaurantului, iar desertul e punctul forte al bucatariei, si asa schizofrenicul asta de Verdi isi merita cei 3 Imre. Nu m-am abtinut nici de la parfait, cremos, aromat, plin de alune bine prajite. A meritat, mai ales ca desertul e singurul lucru pe care chiar nu am voie sa il mananc.

In final, intrebarea care m-a obsedat tot timpul mesei – Unde e, domnule, Verdi?
peter.imer@zf.ro

Cultură