La restaurant cu Peter Imre

Primavara la Etiquette

Pe o piatra de mormant am vazut scris la un moment dat urmatorul text: “N-am crezut ca am sa apuc ziua asta”. Tot asa si eu – n-am crezut ca o sa apuc ziua in care, in sfarsit, e soare afara si se arata primavara.

Desi, la drept vorbind, primavara vine cu sau fara acordul nostru, iar semnele de schimbare a anotimpului sunt atat de clare ca s-a trezit pana si clasa politica – or fi anticipate, n-or fi anticipate? Si daca or fi – cine pleaca, cine vine? Avem o predispozitie genetica de a incepe totul si de a nu termina nimic. Schimbare ai vrut, schimbare ai avut si daca l-ai pus acolo, lasa-l frate sa-si faca treaba.

Saptamana asta am dat peste un restaurant primavaratic, scaldat de razele puternice ale soarelui care patrund in forta printr-un atrium imens de sticla, plasat strategic deasupra meselor. Si lumina asta orbitoare te face sa intelegi – e primavara! AMR doar cateva zile pana cand le vom vedea pe cele mai reusite creaturi – bucurestencele, lepadand mantourile in fundul dulapurilor si iesind la cochetat, pline de spiritul lui 8 Martie. Nici un guvern sau presedinte nu ne poate lua bucuria asta.

Revenind la restaurant, bunul Dumnezeu si partenera mea intr-ale scrisului mi-au indreptat pasii catre locul cu tavan de sticla, denumit Etiquette, unde am avut parte de cea mai gustoasa masa de primavara. Locul e pur si simplu de bun-gust si elegant in acelasi timp – mese gratioase, scaune de fier forjat comode, dotate cu perne de puf, culori calde, multa verdeata. Meniul e bogat, imbracat in piele moale si, din fericire, nebrenduita. Pe langa internationalisme, include si cateva lucruri specifice casei si veti descoperi ca e printre putinele restaurante unde o parte din delicatese se pregatesc la masa, in fata ta. Asa macar stii ce mananci.

Cu toate astea, as vrea sa mentionez ca locul e mult, mult prea elegant pentru ca zidul de la intrare sa poarte, intr-un mod obscen, reclama unor firme de bere. Ca o rochie de mireasa Chanel cu fermoarul rupt. Pe de alta parte, primeste puncte in plus pentru ca proprietarul a avut curaj sa-l planteze fix in zona veche a orasului, care, din pacate, iti evoca orice numai “etiquette” nu. Dar merita o excursie pana in zona.

Trebuie sa recunosc ca primul meu contact cu chelnerita a fost putin dezamagitor – parca intre tristetea/indiferenta ei si eleganta localului am observat o discrepanta, ca intre un premier si un presedinte de tara. Poate anticipatele ar trebui sa inceapa la Etiquette. Sau macar o remaniere.

Pentru a nu stiu cata oara in ultima vreme, mi-am spus “vai de dieta mea!”. Am comandat una, am comandat alta, dar pana sa vina mancarea, chelnerita cea trista ne-a adus un cos cu felii pufoase de paine de casa prajita, dar nu in toaster – stiti despre ce vorbesc: aparatul acela nesuferit care intotdeauna arde painea si pe care niciodata nu stii cum sa il reglezi. Painea noastra era prajita insa pe o plita adevarata. Si intr-un castronas se lafaia un bulgare auriu si cremos de unt de casa. Cred ca Dumnezeu ne-a dat painea alba de casa prajita cu unt pentru ca vrea sa fim fericiti. Si, in timp ce te bucuri de acest inceput perfect, esti leganat si de o muzica foarte calma, digestiva si romantica – cunoasteti fondul sonor din filmul acela cu un barbat si o femeie, din “Love Story” si celelalte. Simti ca ai putea sa traiesti, cu femeia de mana, mangaiat de soare, si cu paine de casa cu unt. E primavara. Asa e la Etiquette. Femeia n-a fost cu mine, dar imediat ce termin acest articol, ma duc sa o iau de mana si sa-i povestesc despre painea prajita cu unt.

Dupa antreu, am comandat o supa de ceapa – mi-e foarte greu sa o descriu si cel mai bine ar fi sa veniti si sa o gustati. Dar o sa incerc, totusi: un consomme gustos in care s-a fiert ceapa, pescuita apoi din zeama, calita cateva clipe, maruntita si pusa inapoi in supa, crocanta si dulce. Dupa care, in bolul de supa se plaseaza strategic o felie din acea paine de casa prajita, peste care se presara cascaval din belsug. Opera se introduce apoi in cuptor. E un deliciu de care sunt demni doar cei care vad ca a venit primavara.

Cat despre colega, a primit o farfurie plina cu palarii mari de ciuperci umplute cu coditele tocate fin si cu ierburi aromate, acoperite de o crusta crocanta de cascaval topit. Parca mi-e si rusine sa marturisesc ca, in timp ce-mi savuram supa de ceapa, jinduiam dupa ciupercile zemoase – un caz clasic de perversitate gurmanda.

Iar in cos, in fata mea, trona painea de casa prajita… Cat de putine lucruri ne trebuie ca sa fim fericiti. Oare ce ne face sa trecem pe langa ele fara sa le observam? Toate ingredientele unui trai fericit se afla in jurul nostru – nu trebuie sa le cautam nici in trecut, nici in viitor.

Si totusi, fericirea poate fi gradata si spun asta pentru ca, dupa bucuria supei a sosit ficatul de gasca cu coacaze. Bucatile de foie gras nu sunt foarte mari, ca sa nu fie prea grase, ci foarte bine patrunse. Asa, aurii, stateau chipese pe un pat de coacaze acrisoare, in sucul lor. Toata constructia arata atat de bine, incat parca ficatul zicea “vreau sa raman aici pentru totdeauna”. Nu stia insa ca eu am alte planuri. In jurul piesei de rezistenta se intindea un guler cremos de cartofi piure, fin si delicat, strategic plasat pentru ca, de fiecare data cand iei o bucatica de ficat delicios cu coacaze sa-ti ajunga la papilele gustative si niste piure. Si muzica inca e romantica si soarele strapunge cupola transparenta.

Sunt convins ca peste o luna o sa ma rog de acest restaurant sa ma lase inauntru, pentru ca la calitatea pe care o are, se va putea ajunge aici doar cu rezervare, facuta cu cateva zile inainte.

Oare, intr-un loc atat de minunat, de ce e suparata chelnerita? Poate asa e eticheta la Etiquette – nu ai voie sa zambesti. Va spun eu – aveti voie: zambiti pentru ca nu e nimic rau. E viata noastra. E acum.

Ce-i drept, la sfarsitul mesei, inainte de desert si pe mine m-a apucat tristetea cand am vazut cum chelnerita noastra cea nezambareata mi-a luat din fata cosul cu paine de casa prajita.

Una peste alta, e cel mai frumos restaurant nou deschis si mare e bucuria gurmandului cand are de ales intre atatea locuri bune. Mi-e clar ca pentru a stabili clasamentul anului 2005 vom avea nevoie de un juriu. Ne ajutati? Dupa parerea mea, care e cea mai importanta, urmatoarea in clasament este a voastra. Macar eu sunt onest, nu ca politicienii care spun “parerea voastra conteaza”. Pana cand am ajuns la desert, a aparut si Gary Moore, cu Parisian Walkways, adica am trecut de preludiu si suntem la doar cateva minute de finalitatea orgasmului. Pentru ca e primavara. As vrea sa ma indragostesc daca n-as fi deja. Am incheiat cu un parfait fara cusur sau egal – o crema de cappuccino, fina ca ciorapul unei femei primavara. Presarat cu bucati de nuca si caramel, excitante ca o femeie in sine si uns cu miere dulce ca vocea femeii. Judecand dupa zbuciumul hormonilor din mine, cu siguranta e primavara.

M-am bucurat apoi de spectacolul pregatirii unui desert special – Crepes Suzette. In fata ochilor nostri, o ospatarita mai putin ursuza a topit zaharul pana s-a transformat intr-o licoare de caramel, l-a amestecat cu unt, lamaie, suc proaspat de portocale si coniac, imbiband apoi foile de clatite in acest sos delicios. Ca “garnitura” – bucati de nuca, ananas, portocale si mere. Irezistibil.

Ce bine e la Etiquette, ce frumoasa e viata!
peter.imre@zf.ro

Gastronomie