La restaurant cu Peter Imre

Casa Vernescu – eleganta si stil

Trebuie sa recunosc ca am avut multa vreme reticente fata de Casa Vernescu, unde am fost de cateva ori cu ani in urma si, desi cladirea nu mai are nevoie de nici o prezentare, fiind, cred, cel mai stralucitor si mai spectaculos restaurant din Bucuresti, serviciile nu s-au ridicat niciodata la nivelul decorului.

Bazandu-ma tot pe experientele mele trecute, mi-am amintit ca parca nici mancarea nu a fost atat de fabuloasa pe cat ar trebui sa fie intr-un astfel de loc de vis. Prin urmare, am tot evitat o vizita “profesionala” la Casa Vernescu, pentru ca mi-ar fi parut rau sa umilesc palatul cu critici, oricat ar fi fost ele de indreptatite. Pe de alta parte, poate ca locul in sine este de vina – in acest decor aproape ireal de frumos si luxos, mancarea si serviciile ar trebui sa fie mai mult decat perfecte pentru a se putea integra in mediul inconjurator. Iar acum ceva vreme, discrepanta era destul de vizibila. Mare dreptate avea bunicul meu cand spunea ca, atunci cand un bordel nu merge bine, nu peretii trebuie revopsiti, ci fetele schimbate.

Ei bine, saptamana trecuta am avut onoarea de a-l avea oaspete in Romania pe marele “El”, unul dintre cei mai puternici oameni din lume. Ca atare a trebuit sa organizez o masa pe masura. Am stat de vorba cu prietena mea Emilia de la Casa Vernescu si a reusit sa ma convinga ca locul are, pe langa farmec, servicii pe masura. Prin urmare, mi-am asumat riscurile, ca Guvernul cu 16%, si am spus “Domnule, daca o fi sa fie, hai sa mergem!”.

Acum, post-eveniment, cu multa onestitate recunosc ca nu tin minte sa mai fi avut o seara asa de minunata in vreunul dintre restaurantele din Bucuresti. Lucrul s-a datorat si atmosferei, si comesenilor mei, dar greutatea istoriei, frumusetea salii pe care ne-au pus-o la dispozitie, meniul regesc si serviciile demne de o curte imparateasca m-au facut sa-mi reconsider fundamental parerile despre Casa Vernescu.

Desigur, cladirea ofera din start un decor de un rafinament greu de egalat. O perla arhitectonica a Bucurestilor nu e demna de Micul Paris, ci de Marele Paris, caci orice metropola europeana s-ar mandri cu o asemenea constructie. Ridicata de un boier valah pe la inceputul secolului 19, a gazduit pe rand Colegiul militar, Ministerul de Razboi, Statul Major al armatei rusesti, Ministerul Economiei si chiar Guvernul Romaniei.

In aceste conditii, nu mica mi-a fost bucuria cand am vazut ca si restaurantul si-a revenit, reusind sa se inalte la standardele impuse de acest adevarat palat. Si totusi ma intreb ce a trebuit sa se intample ca lucrurile sa se schimbe asa mult. Simplu – un director general care stie ce vrea si respecta frumusetea istorica a locului, care l-a adus si pe maestrul Joseph Hadad, autorul unor veritabile minuni culinare in momentele sale de extaz creativ.

Am mers pe mana maestrului si credeti-ma ca nu mi-a parut rau, deci tin sa va impartasesc cateva dintre lucurile care au facut acest loc unicat in Bucuresti.

Dupa cum am mai spus ficatul de gasca poate fi preparat in mai multe feluri. Daca e facut dupa tipicul unguresc, e mai picant, mai sarat, mai zgrumturos, mai consistent. A la francaise e mult mai fin si mai dulceag, asezonat cu pere, afine si alte fructe. De data asta, Joseph Hadad a luat cateva bucatele de ficat numai bune pentru antreu si le-a preparat intr-un fel anume, al carui sceret nu cred ca il va dezvalui vreodata. Ficatul e servit intr-un sos de espresso, cu boabe de cafea, o combinatie neintalnita inca de mine, dar care in mod cert va avea multa vreme rolul principal in visele mele frumoase cu teme culinare.

In timp ce asteptam felul principal, am admirat, la unison cu colegii mei de masa, arhitectura impecabila a locului, eleganta simpla, dar nobila a restaurantului, scaunele confortabile, mesele gratioase, culorile pastel si buchetele de flori de pe fiecare masa. M-am gandit ca locul e asa frumos incat cred ca o sa o invit o data si pe doamna Tomi, pentru ca o va imbuna cu siguranta.

Imi pare rau de un singur lucru – pentru a-si rotunji veniturile, casa are nevoie de un cazinou si la parter care, dupa parerea mea, nu are nimic de-a face cu un loc asa elegant. Ca la etaj se invart toti asiaticii sa-si spele sau sa-si murdareasca banii, mai inteleg. Dar la parter chiar strica armonia locului, desi mai multi prefera sa traga de manete decat sa investeasca intr-o seara mirifica la restaurant.

Revenind la cina mea de poveste, dupa cum sta bine unei mese lejere, unde discutiile sunt mai importante si mancarea doar pretextul pentru un dialog suculent, am continuat cu file de piept de pui, invelit in fistic, piper rosu si mirodenii, bine rumenit la cuptor si asortat cu bucatele de pere fierte si cu o buchetiera de legume crocante – o splendoare. Legumele m-au incantat – in loc de vestejiturile ofilite pe care le primesc de obicei pe post de garnitura, am savurat niste exemplare sanatoase, pleznind de sanatate si de vitamine. Foarte bun si vitelul Bordelaise – medalioane de vitel si maduva servite cu sos Merlot.

Si, ca sa ne zapaceasca de tot, Joseph ne-a propus la sfarsit o simfonie de desert din file de ananas fiert in sirop, umplute cu fructe de padure acrisoare, peste care a construit un acoperis de zahar caramelizat si a decorat apoi minunea cu o fina inghetata de vanilie, facuta in casa. Daca aveti cumva impresia ca exista deserturi mai bune, va asigur ca nu e cazul.

Sincer sa fiu, eu n-am vazut chelneri la masa – s-au miscat ca niste feline elegante, cu multa discretie, dar si cu o promptitudine ireprosabila. Iar muzica odihnitoare, picurata din fundal, m-a facut sa-mi doresc sa nu mai plec acasa.

Recunosc cinstit ca nici nu mi-am dat seama cand au trecut cele trei ore si, ca sa-mi testez impresiile subiective, am facut un sondaj de opinie si printre ceilalti meseni – parerea unanima a fost ca timpul a zburat, iar extazul a fost generalizat.

Revenind la ideea de perceptie, in cazul meu gresita (ca de altfel, de multe ori, si perceptia strainilor despre Romania), e uimitor cum cativa oameni de bine pot schimba asemenea impresii.

Nu cred ca restaurantul Casa Vernescu va fi vreodata locul predilect de petrecere a timpului liber pentru cei care vor o bere si un mic, dar sunt convins ca orice politician sau bancher de soi si cu stil isi va face mai bine treaba daca isi invita oaspetii aici.

Ca sa nu mai lungesc mult vorba saptamana aceasta, imi pare bine ca totusi a venit primavara si ca am reusit sa-mi schimb impresia despre Casa Vernescu. Aceasta combinatie de eleganta, stil si rafinament ma convinge ca e singurul restaurant de acest nivel din Romania si, daca managementul ramane acelasi si vrajitorul din bucatarie – asijderea, nu se intrevede concurenta serioasa la orizont.

Ii acordam deci 5 Imre si cred ca, la sfarsitul anului, va fi in fruntea clasamentului. peter.imre@zf.ro

Gastronomie