La restaurant cu Peter Imre

Un bistro langa Ateneu

Cum am deschis ochii azi-dimineata, la stiri m-a lovit melodrama din presa romaneasca si brusc mi s-a facut teama ca nu cumva si eu, jurnalist facut peste noapte, sa atac patronatul.

Insa Diana m-a calmat imediat: “Du-te linistit la lucru”. Si astfel a scapat patronatul de la Ziarul Financiar de furia mea.

Revenind la mancarurile noastre, primavara mi-a captat atentia si mi-am pierdut apetitul aventurier de a merge prin locuri necunoscute. Asa ca vreau sa ma bucur de ceea ce e solid, clasic si de calitate bine cunoscuta, drept pentru care am ales Bistro Ateneu, un clasic in viata, care a supravietuit guvernelor si culorilor de tot felul. Dupa mancare, e un restaurant ardelenesc in mijlocul Bucurestilor – o curiozitate ca si un restaurant coreean la Valenii de Munte. Dupa decoratiunile interioare, are un specific clar monarhist. Ce-i drept, asta ii garanteaza mai multa patina – cum ar fi un bistrou pedist sau penelist?

Locul e intr-adevar impresionant, la poalele Ateneului, unde parca si orasul pare mai frumos, langa Palatul regal si Piata Revolutiei. Si vremea se preteaza pentru o mica revolutie care, din cand in cand, nu strica. Tot la Ateneu, liceenii indragostiti care se saruta dezinvolti pe treptele cladirii sunt un bun inceput. Poate mai incolo o sa si intre. Pentru ca oamenii nu se nasc prosti, ci doar nestiutori. Prosti devin dupa ce isi termina educatia. Si totusi, eu cred ca liceenii astia, la un moment dat, o sa stea in sala Ateneului, ascultand si altceva decat Bambi urland dintr-un casetofon cumparat de la Metro. Pe langa junii de pe trepte, pe acoperisul Ateneului porumbeii se bucurau si ei de caldura soarelui si, de la inaltime, isi “dadeau cu parerea” despre politica romaneasca.

Daca mai exista cineva care sa nu cunoasca deja Bistro Ateneu, incerc sa descriu atmosfera regala, cu oglinzi mari venetiene, mobilier interbelic elegant, candelabre de bronz, macrameuri asternute pe mese si pozele fa-miliei domnitoare. Toate dau impresia de anticamera regala, dar locul are si o nuanta de casa veche de familie buna. Bistro Ateneu este exact ceea ce promite – un loc placut, dar nu un restaurant de lux. Mancarea e buna, ardeleneasca – poti sa bei un toi de palinca si sa mananci varza ^ la Cluj.

Uitandu-ma pe geam cum straluceste soarele asta de primavara, ma gandesc ca parca nici nu-ti mai vine sa alegi un primar. La ce bun? Mare lucru oricum n-o sa faca. Eu cred ca suntem o tara ahtiata dupa alegeri: ne place sa avem opinii, sa trantim stampila pe un nume si sa ne certam pe motive politice in fiecare seara in fata blocului. Asa cum spunea Radulescu Motru, “romanul se apuca greu de ceva, in schimb de lasat se lasa usor”. Revolutia si alegerile ne plac, dar cred ca si mai mult ne dam in vant dupa “scenarita” – “Daca se intampla asta, ceilalti vor cadea pentru ca daca nu cad astia, vin ailalti” samd. Suntem o natiune de combinari si permutari, farmec de superficialitate si iz de gargara.

Dar chiar ce sa faci intr-o zi de primavara decat sa barfesti despre politica si sa mananci bine la Bistro Ateneu?

Asa ca a sosit cosul de paine invelit intr-un stergar de casa viu colorat. Trebuie sa spun drept ca, atunci cand am vazut chelnerita, m-am speriat putin, pentru ca imi parea ca seamana cu o blonda care a avut si ea o idee in viata ei si care a murit de singuratate (ideea, nu blonda). Pana la urma, s-a descurcat onorabil. Mi-a explicat ca salata de beef nu e totuna cu salata de boeuf si, surprize-surprize, s-a dovedit a avea dreptate. Oricum, a fost tare buna – felii subtiri de carne de vita bine fiarta, amestecate cu un sos de maioneza, cu oua, bucatele acrisoare de varza, boia iute si castraveti murati. Salata asta mi-a deschis apetitul si mi-a inchis gura, asa ca o vreme n-am mai vorbit despre politica.

Pe urma, din pacate, iar mi-a venit in minte subiectul favorit – accizele. DomneO, guvernul asta e ca teenagerii, care vorbesc mult despre sex, dar n-apuca sa-l si faca. Daca vrei sa schimbi Codul Fiscal, schimba-l odata si gata, nu mai vorbi atata despre el. O fi si asta o tactica – “vine, vine, se apropie, e aproape, e pe aici, iaca!”

In orice caz, salata de beef a fost exceptionala, cu franzela proaspata si un suc dulce de rosii – iti trece orice suparare.

De cand n-am mai mancat varza a la Cluj… Stiti cum se prepara soiul asta de varza? Carne de vita de cea mai buna calitate, tocata, amestecata cu orez, dupa care incepe constructia: un rand de varza acra tocata, un rand de carne cu orez si mirodenii, iara varza, iara carne, piper si boia. Creatia e bagata la cuptor, unde se transforma intr-un tort de varza, taiat apoi in cuburi mari din tava. La Cluj, existau cuburile astea inainte ca italienii sa fi descoperit lasagna. Deasupra, se toarna din belsug smantana proaspata, cumprata de la piata, nicidecum de la firma multinationala de fabricat smantani. E un deliciu de neratat. Si unde se poate manca bunatatea asta? La Bucuresti – asta e minunat. Ca daca ar fi fost la Cluj, nu ar fi fost un eveniment iesit din comun. La cat de gustoasa e varza a la Cluj, trebuie ca bucatareasa e de acolo sau de prin imprejurimi.

Tot in bucatarie, pe langa clujeanca mai sus pomenita, se afla si o bunicuta care face tocanita – carne frageda de vitel cu legume (morcovi, ceapa, dovlecei), intr-un sos rosu cu mirodenii si, pe langa, niste bucatele vesele de cartofi la cuptor.

Conopida gratinata e aproape la fel de buna ca aceea pe care mi-o facea mama: buchetelele de conopida sunt desfacute, fierte cat sa ramana crocante, imbibate intr-un sos de cascaval si smantana si bagate la cuptor pana cand prind o culoare maro-aurie. Apoi, conopida, peste care se stropeste din belsug smantana proaspata, e servita intr-un vas de lut de la Corund. Nu stiu daca e chiar conform postului ortodox, dar pentru un lacto-vegetarian e o mancare de vis.

Eu unul nu sunt impotriva postului, dar femeia m-a scos din minti acasa – nu mai mancam nimic, nu mai facem nimic, de fapt nici nu mai putem sa vorbim despre acel nimic. O fi un exercitiu de credinta, dar eu sunt convins ca Dumnezeu ma iubeste si in semn de dragoste mi-a dat varza a la Cluj. Daca Diana o duce asa mai departe cu respectarea stricta a dietei pascale, pana la sfarsitul postului o sa atarne pe brelocul de la cheia mea de masina. Sa revin la Ateneu – totul e frumos si placut, dar, mama lui de proprietar! – oare nu-l deranjeaza deloc alaturarea dintre poza Majestatii sale cand intra in bistrou si inevitabila reclama la o marca de bere cu poza lui Cristi Chivu pe un suport de pahare? Poate ar trebui sa faca niste reclame si cu Casa Regala – de ce nu Radu Duda pe un suport de pahare? Tot asa, la atmosfera asta de casa confortabila din interbelic, cu bunicuta si scrin, parca personalul de serviciu ar putea sa poarte altceva decat jeansi decolorati – “stonewashed” cum m-a invatat fiu-meu. Pe vremea mea, jeansii se decolorau natural, de la spalat, nu trebuiau pre-imbatraniti. Acum, lumea a prins asa o viteza, incat trebuie sa accelerezi procesul de imbatranire la tot, inclusiv la jeansii chelneritelor de la Bistro Ateneu.

Papanasii sunt facuti tot de bunicuta – pufosi, crocanti, gustosi si cu silvoita. Pentru cei care nu cunosc, e vorba de magiun.

Cei 3Imre pe care ii primeste Bistro Ateneu se refera la vremea frumoasa si la mancarea bunicica. Nicidecum la chelnerite.

P.S. Inainte de a scrie urmatoarele randuri, tin sa va spun ca jurnalismul meu amator e ghidat de un singur scop – a le sugera posibililor clienti unde sa mearga si, mai ales, unde sa nu mearga, de a le recomanda locuri care merita si de a-i feri de drame culinare. Cu multa tristete constat ca restaurantele care devin populare, in loc sa ridice, coboara standardele, nu numai la calitatea preparatelor, dar si la parametrii umani. Cu un timp in urma m-am bucurat de decorul impresionant si ospitalitatea Locantei Jaristea. Se pare insa ca a fost doar un foc de paie si, ca sa intelegeti despre ce e vorba, am sa las sa vorbeasca observatiile unui client nefericit. “Acum cateva zile am fost cu cativa prieteni de afaceri la restaurantul Jaristea din Bucuresti. A fost una dintre cele mai neplacute seri petrecute in Bucuresti. Ma simteam ca pe vremea lui Ceausescu, atunci cand chelnerul era imparat, iar clientul un petitionar nenorocit (totusi platitor). Mancare sleita de calitate dubioasa servita in sila, bauturi calde si alte sicane”. In acest caz, recomand tuturor sa ocoleasca de departe Locanta Jaristea pana cand simpatica proprietareasa va reveni la ospitalitatea de la inceput.
(Str. Episcopiei 3. Rezervari la tel: 021/313 49 00)
peter.imre@zf.ro

Gastronomie