La restaurant cu Peter Imre

Trattoria di Roma

Numai putin a fost primavara ca a si venit toamna, cu ploile astea marunte si reci de parca ar fi noiembrie nu sfarsitul lui martie. Si parca nici atmosfera Pastilor nu s-a simtit asa cum ar fi trebuit! Anul trecut am mers pana in Liechtenstein ca sa sarbatoresc Invierea si parca dispozitia credinciosilor era mai pioasa si mai festiva decat la Bucuresti.

Cred ca toate bisericile crestine ar trebui sa se puna de acord si sa sarbatoreasca Sfintele Pasti in aceeasi zi, pentru ca Fiul Omului nu a inviat de mai multe ori, o data pentru catolici, o data pentru protestanti si inca o data pentru ortodocsi. Nu? Asa, din nou se dovedeste ca noi, oamenii, reusim sa stricam tot ceea ce Divinitatea ne-a daruit cu atata generozitate. Cat despre pseudo-primavara asta, parca nici la restaurant nu-ti mai vine sa mergi pe asa o vreme. Bine ca m-a mai inveselit chelnerita zambareata de la Trattoria Roma, care mi-a explicat ca supa de pe meniu exista numai iarna.

Drept sa spun, mi-a atras atentia numele locului – sunt multe “trattorii”, dar Roma e totusi Roma. Problema cu numele astea e ca fiecare intelegem ce vrem. Eu de pilda, cand spun Roma, ma gandesc imediat la Via Venetto, Piazza di Spagna sau la restaurantele din acea zona a cetatii eterne. Dar mai exista si Roma lui Vittorio de Sica, de la periferie, cu hotii de biciclete si crasmele unde nu se stie din ce animal e facuta tocanita de iepure. Oricum, la cantitatea de mate care se plimba prin zona restaurantelor, nici nu are sens sa meditezi prea mult la enigma de mai sus. Turistul smecher, care ajunge la un restaurant unde i se pare ca patronii s-ar preta la astfel de substituiri, recurge la urmatoarea stratagema: intreaba chelnerul “Aveti mate pe langa restaurant?” “Da, cum sa nu”, raspunde chelnerul inocent si serviabil. “Puteti sa mi le aratati?” insista turistul. La care ospatarul se infiinteaza la masa clientului cu vreo 2-3 pisici dolofane in brate. Satisfacut si simtindu-se la adapost de pericol, turistul comanda usurat tocanita de iepure, nestiind insa ca, special pentru clienti ca el, bucatarul are o felina criogenizata in congelator.

Nu cred ca e cazul sa ma gandesc la asa ceva la Trattoria Roma din Bucuresti, unde am invatat insa ca supa aceea buna de legume e o sezonalitate, precum partia de schi de la Postavarul. Oare cu incalzirea asta globala, o sa ni se deszapezeasca partia de tot?

Oricum, Roma noastra e o Roma mai de periferie, o carciuma modest amenajata, fara pretentii prea multe, dar pare-se ca brandul e atat de puternic incat orice are legatura cu bucataria italiana se vinde foarte bine. Locul e plin de oameni – functionari la diferite ambasade, o clasa de mijloc care incepe sa traiasca si isi gaseste un loc placut pentru un pranz fara mari aspiratii la gastronomie de inalta clasa. Si de fapt e foarte bine, pentru ca asa e cotidianul.

Din nou ma intreb – daca italienismele se vand atat de bine, oare de ce nu facem si restaurante romanesti pentru clasa de mijloc, cu tot felul de ciorbe, cu sarmale si alte romanisme? Dar probabil ca Trattoria Roma sau Firenze suna mai bine decat Casa Baia Mare.

Ca sa nu complic prea mult bucatarul, am comandat pentru inceput o portie de prosciutto care, la el acasa in Italia a fost foarte bine facut – subtire ca foita de tigara, o carne rozalie si apetisanta (nu ca guzganul).

Am primit si o foccaccia foarte buna, care, spre deosebire de alte soiuri pe care le-am mai mancat prin crasmele italienesti, n-a fost crocanta, ci moale, imbibata in ulei de masline, cu rosii, busuioc, piper si sare. Parca nici nu-ti mai trebuie altceva ca te saturi doar cu niste felii de foccaccia aburinda. Si imi pare bine ca, in loc de niste nialcosi (filfizoni in graiul ardelenesc) mi-a fost adusa la masa de doua fete zambarete. Ceea ce nu dovedeste nimic altceva decat ca am orientari normale. In orice caz, fetele mai inveselesc atmosfera putin cam austera. Cat despre colectia de tablouri, cititi articolul despre Casa Dobrogeana.

Cand a sosit felul principal, pentru prima oara de cand m-am facut jurnalist am regretat ca nu se poate poza si mirosul – o sa intelegeti imediat de ce. Desi nu aveau minestrone, mi-au adus ceva care pe meniu aparea sub denumirea de creveti cu usturoi, dar care de fapt era pe jumatate supa. Fructele de mare inotau intr-o zeama de ulei de masline, cu patrunjel si bucati mari de usturoi, ca o supa de lux, servita intr-o farfurie imensa. Cand mi-au adus-o la masa, zeama clocotita sfaraia in farfuria care statuse ceva vreme la cuptor – un deliciu care merita numele de specialitate a casei. Farfuria arsa si crevetii aratau atat de bine, ca am si uitat ca ce voiam eu sa mananc (minestrone) ramasese in sezonul de iarna.

Stiti cum am mancat eu crevetii astia? Nu m-am mai gandit la Codul bunelor maniere si am luat o bucata de paine calda, pe care am indesat-o bine in sosul delicios de picant. Ca acasa cand stergi bine farfuria cu miezul de paine – asta in cazul in care femeia nu e vreo businesswomanita. Ati observat ca din ce in ce mai multe femei nu mai gatesc acasa? Ba chiar isi fac un titlu de glorie din asta. Oare toate au uitat ca dragostea unui barbat trece prin stomac? Jobul de managerita marketing se poate pierde relativ usor, dar renumele unei bucatarese bune ramane pentru o viata. Eu fac parte dintre cei norocosi, pentru ca perechea mea isi vede de cariera, dar si gateste minunat. Si, pe langa toate astea, isi mai gaseste timp sa ma si certe de vreo doua-trei ori pe zi. Dar pentru friptura impanata la tava cu care m-a rasfatat saptamana trecuta merita sa suporti si mai multe certuri.

Revenind la Roma bucuresteana, locul e simplu, banal chiar, dar mancarea ii da culoare si il scoate din anonimat – de pilda, eu o sa tot vin pentru crevetii astia cu sos de usturoi.

Nemaipomenit si tonul la gratar – o bucata proaspata de file bine fripta, de poarta urmele maronii ale gratarului, dar roz si suculenta in interior, de seamana cu steak-ul argentinian. E o carne atat de frageda si de gustoasa, ca nu te mai saturi. In plus, e singurul restaurant bucurestean unde am avut ocazia sa mananc ton proaspat. Garnitura nu se lasa nici ea mai prejos – legume gratinate, zemoase, bine frecate cu usturoi si multa verdeata de primavara.

Pastele cu somon sunt o placere – fierte al dente, intr-un sos alb si cremos de smantana, contrasteaza placut cu carnea roz a somonului (pare-se ca roz e nota dominanta a mancarii de la Trattoria Roma).

Pe de alta parte, la desert am iesit din starea de gratie si am revenit la impresia generala de banalitate care caracterizeaza restaurantul – crema caramel e corecta, dar nu are savoare, nu are “zvac”. Tiramisu e o idee mai gustos.

In final, dintr-un 2Imre meritoriu primesc pana la urma 3Imre, datorita acelor creveti sub forma de supa, pentru care chiar merita sa mergeti la Trattoria Roma. Iar daca vreti un desert bun, mergeti la Il Gambero Rosso pentru niste zabbaione.
peter.imre@zf.ro
(Str. Mihai Eminescu 114-116. Tel: 210.81.57)

Cultură