La restaurant cu Peter Imre

La Bolivar, birjar!

America de Sud este, probabil, cea mai colorata parte a lumii, de o complexitate si diversitate mult prea greu de inteles pentru un european intepenit in dogmele continentului. E un amestec de atatea gene si genuri, de atatea culturi si influente, incat sud-americanii, fie ei mexicani, venezueleni, bolivieni sau brazilieni, sunt complet straini de conceptul de xenofobie, atat de raspandit prin Europa.

In America de Sud se afla orasul cel mai mare din lume – Mexico City, care are mall-uri cu heliporturi deasupra, ca doar oamenii trebuie sa aiba posibilitatea sa vina la shopping si cu elicopterul. Tot in America de Sud exista cartiere intregi care n-au fost canalizate niciodata, Anzii in care nici Erich von Daneken nu s-a descurcat, triunghiul Brazilia-Argentina-Paraguay, padurile tropicale, cea mai mare cascada din lume – Iguacu. Cand am survolat cu elicopterul triunghiul de care am pomenit, am vazut cea mai mare hidrocentrala din lume: Itaipu, o constructie care probabil ar alimenta o buna parte din Europa fara nici o problema.

In realitate, jumatate furnizeaza apa statului Paraguay, iar cealalta jumatate alimenteaza orasul Sao Paolo.

Aici sunt teritorii nemarginite, unde toti “cowboy” latini ar putea calari fara sa se opreasca, drept pana in Patagonia sau Tierra de Fuego. Paradoxal, toata populatia sta in trei orase, iar intinderile de pamant sunt libere de orice aglomeratie sau amestec uman. Aici mi se pare mie ca se gaseste leaganul antropologiei. Aici sunt femeile cu trupul ca o statuie de abanos, aici se traieste tangoul argentinian, aici e Rio de Janeiro si ale sale favelas, de unde izvorasc 1400 de mirosuri din fiecare cocioaba. Noi ii credem saraci pe oamenii din mahalalele din Rio, dar pana una-alta ei stiu cum sa gateasca o banana in zeci de feluri si au mai multa imaginatie gastronomica decat o mare parte din lumea “civilizata”.

America de Sud este patria lui Marquez, dar nu asta nou, ci exact asa cum a descris-o in al sau “Un veac de singuratate”. Este patria Revolutiei – chiar, ce frumos suna “La Revolucion”! Daca am vrea sa invatam ceva despre servicii secrete, intriga si revolutie, ar trebui ca fiecare politician roman sa mearga cu bursa de studii in America Latina, unde sa petreaca ceva timp si sa invete ce si cum. Puciurile din PNL sunt opera unor bieti diletanti in comparatie cu treaba serioaa din Argentina sau Bolivia.

In mod cert, gastronomia e cel putin la fel de colorata si diversa de la churrascaria braziliana pana la carnea de vita argentiniana (cu siguranta cea mai gustoasa de pe pamant), de la paella si nachos la turtele de malai si feijoada din Brazilia (singura tara unde se vorbeste alta limba decat spaniola).

Avand in vedere aceasta diversitate fantastica, mi se pare foarte greu sa incerci sa inghesui toate astea intr-un singur restaurant. Eu unul m-am bucurat foarte mult cand am auzit ca s-a deschis primul restaurant “sud-american” din Bucuresti – Bolivar (pe 24 iulie, ziua de nastere a luptatorului). Insa, chiar daca Simon Bolivar a influentat toata America Latina, a numi un restaurant sud-american e ca si cum ai spune un “restaurant european”: frantuzesc, unguresc, italienesc, spaniol, grecesc si romanesc, toate in acelasi loc. Asta ca sa nu mai mentionez si celelalte popoare.

Unii generali din America de Sud au condus lupte asa cum s-a deschis acest restaurant: repede si boem-superficial. De altfel, cand am ajuns noi, locul era in stare de functionare, dar cam atat: peretii varuiti intr-un galben-portocaliu puternic, dar placut mai asteapta o ornamentatie-doua, fetele cu fuste colorate care servesc inca nu si-au intrat in ritm, chiar daca ar trebui sa fie ajutate de muzica zbantuita care emana din difuzoare (ce-i drept, e strict din America Latina, nu de pe la “efem”). Am trecut cu vederea si faptul ca in loc de o adevarata cafea, asa cum ma asteptam de la un sud-american, am primit doar niste instant, intr-o cana inscriptionata cu ditamai reclama, ca de altfel si solnitele, paharele, suporturile de pahare etc. In treacat fie spus, daca tot tin la publicitatea asta excesiva, macar sa promoveze vinul chilian sau tequila mexicana, nu cafeaua multinationala si soiul de whisky irlandez facut in Ungaria.

In fine, am iertat toate astea, dar mai greu mi-a fost sa nu ma enervez cand am primit meniul. Am rasuflat usurat ca era liber de orice slogan publicitar, in schimb m-am chinuit foartetare sa-l lecturez, pentru ca foile nu erau legate si se incapatanau sa-mi alunece printre degete. Mi s-a explicat ca era prima zi in care restaurantul fusese deschis pentru publicul larg, dar nu mi s-a parut deloc logic: pai vorba ceea, macar in prima zi de scoala te duceai cu uniforma curata, cu matricola, bentita si caiete corect liniate. Nu-i normal ca macar in prima zi sa incerci ca totul sa fie perfect?

Dupa ce am reusit sa comand cateva preparate din meniul cu pricina, m-am relaxat cand am remarcat ca bucatarul-sef este sud-american sadea, mai precis peruvian. Don Ernesto ne-a descris cu atata patos toate mancarurile, incat am iertat toate micile neajunsuri si am ascultat descrierea poetica a tuturor ingredientelor. Maestrul bucatar vorbeste engleza, dar daca veti comite imprudenta de a-i adresa vreun cuvant in limba materna, cum am facut eu, veti fi inecati sub un suvoi de exclamatii in spaniola, foarte placute de altfel, dar rostite cu o rapiditate impresionanta, ceea ce le face si mai ininteligibile.

Mai prin semne, mai prin “Si, claro” ne-am inteles, asa ca am comandat ceea ce ne recomandase specialistul si am asteptat. Nu prea mult din fericire.

Ca antreu, va pot recomanda cu mana pe inima Yuccas fritas Ë la Huancaina, adica yucca, niste cartofi si un sos fantastic. Tot aici – Chicharon de chaucho, un fel de jumari de porc, asezonate cu cartofi dulci (nu va ganditi la cartofi cu zahar, pentru ca e vorba de o specie specifica sudului continentului american) si ceapa rosie, zemoasa sau Guacamole con tortilla de maiz (pasta de avocado si rosii, servita cu tortillas). Toate au un gust fantastic – dupa umila mea parere se cunoaste ca sunt gatite de un latino-american autentic, pentru ca savoarea si aroma sunt inegalabile.

Dupa ce m-am desfatat cu antreurile, va pot spune un lucru: aveti mare grija! Adica – atunci cand Don Ernesto enunta cam 100 de cuvinte pe minut, trebuie sa fiti foarte atenti. Mai precis, daca va spune despre un anumit preparat ca nu e deloc picant, asta inseamna ca e iute. Daca spune ca e putin picant, asta inseamna ca e foarte. Iar daca marturiseste ca e foarte iute, atunci fie dati dovada de intelepciune si renuntati, fie mancati in vreme ce Salvarea si pompierii asteapta la scara.

Acum ca ati fost avertizati, ma pot intoarce la mancarurile mele cu inima usoara. Pentru felul principal, am gustat din Frito de chaucho (carne de porc marinata si bine fripta, acompaniata de diverse legume) si ceva extraordinar denumit Lomo saltado con arroz blanco (vita la tigaie cu orez alb) – nu stiu ce si cum a facut don Ernesto cu carnea de vita, dar ti se topeste in gura si are o savoare nemaipomenita.

Foarte interesant si Arroz chaufa de pollo (orez, pui, ceapa verde, ardei gras, oua si sos cu soia). Acest preparat este, din cate am inteles de la peruvianul cel vorbaret, o consecinta directa a diversitatii etnice din Peru, unde au ajuns si multi chinezi, de unde sosul de soia, ceapa verde si alte note orientale din farfurie. Pentru desert va recomand Manjar Blanco, un fel de caramel cu susan, care nu e alb deloc, dar care are un gust minunat si care, din cate am inteles tot de la Don Ernesto, se prepara cam in opt ore. Dar merita.

Pana una-alta, preturile tin cu siguranta cont de inflatie, dar nu sunt deloc prohibitive. Ceea ce imi aduce aminte de adevarata inflatie: Ionut Popescu se plange el ca ne tot cresc preturile si e greu de atins tinta anorexica de inflatie, dar ar trebui sa fi trait in Argentina, pe vremea Evitei Peron ca sa inteleaga ce inseamna adevarata inflatie – pe atunci era de 11.000%.

In concluzie, cred ca e prea devreme sa ma pronunt hotarat asupra acestui loc – poate o sa fie mai bine sau mai rau, asa ca deocamdata ii acordam 3Imre. Cand am iesit de la Bolivar, am vazut totusi ceva care m-a incurajat: o parte din personal era foarte ocupata sa lege meniurile.

peter.imre@zf.ro

Str. Salcamilor nr. 9. Rezervari la: 021/211 48 48

Gastronomie