La restaurant cu Peter Impre

Taverna lu’ Sarbu (a lu’ Tuca)

Da firul ierbii, incepe sa se incalzeasca, parca trece iarna si vine primavara, anotimpul numai bun pentru scumpiri si remanieri guvernamentale. Apropo de guvern, m-am gandit eu asa, in ignoranta mea, oare ce fel de culoare e portocaliu? Si dupa ce am gandit o vreme, mi-am dat seama – e rosu deschis.

Meditand la culori si anotimpuri, am iesit doar in sacou ca sa ma bucur de scumpirile de primavara si am hotarat sa cheltuiesc surplusul de 16% pe ceva hranitor si bun. Ca de luna viitoare, oricum dau banii inapoi, sub forma de accize.

Niciodata sa nu iti exprimi opinia primul – asteapta sa vezi ce mai spun si ceilalti – acesta a fost principiul care m-a facut sa stau departe o vreme de restaurantul pe care l-am vizitat saptamana asta. Atata valva s-a facut in jurul lui la deschidere (ca a venit primul-ministru, al doilea ministru, ca patronul e mare om de televizor), incat am lasat sa se mai linisteasca putin apele pentru ca pe urma sa pleznesc si eu parerea mea de “expert”. Destept Delacroix asta, care a spus ca “in fiecare zi imi dau seama cat de putin stiu despre meseria mea”. Asa si eu, cu rubrica mea de restaurante – in fiecare zi imi dau seama cat de putin stiu despre ceea ce ar trebui sa stiu.

Pana acum am avut impresia ca taverna e o incapere intr-o “pivnita underground” – ca sa fiu si eu in ton cu ministrul care in emisiunea televizata in color, candidand pentru jobul de primar, a spus ca “targetul meu tinta sunt bucurestenii”. Si hemoragia de sange e migrena de cap. Interesanta situatie – acum avem de ales intre doi candidati la Primarie – unul “care este” si unul al carui “target tinta” e populatia.

Revenind, eu unul credeam ca taverna e un loc la subsol, unde, daca intram patru, unul trebuie sa stea la usa. Ei bine, fata de asta, Taverna lu’ Sarbu (nu a lui Adrian, ci a lui Tuca) e o constructie de ar putea acomoda pivnitele a vreo doua cartiere marginase.

Intrand in restaurant, iti dai seama ca adevarata e vorba aia veche, cum ca in spatele fiecarui barbat mai mult sau mai putin puternic se afla o femeie intr-adevar puternica si inteligenta. Se vede treaba ca doamna se ocupa mai mult de locul asta decat barbatul puternic si asa a iesit bine.

In alte tari e deja o obisnuinta de a face o industrie (in cel mai bun sens al cuvantului) a ospitalitatii, dar la noi de-abia acum incepe. Se vede insa cu ochiul liber ca la Taverna Sarbului sunt semne de industrializare – totul merge ca pe roate, fiecare lucrusor are locul lui bine gandit si oriunde te-ai uita nu prea ai ce sa critici. Ambasada Serbiei ar trebui sa plateasca bani grei proprietarului pentru ca nimeni, neam de neamul lor, nu le-a facut atata publicitate cat le face locul asta. La drept vorbind, dupa ce au facut in Europa secolului 20, chiar au nevoie de ceva publicitate pozitiva.

Desi mare, locul e aranjat cu mult bun-gust, mobilierul solid din lemn intunecat contrasteaza frumos cu peretii albi ca laptele si e bine luminat de soarele care intra prin ferestrele imense. Se vede ca nu au nimic de ascuns si nu le e teama de lumina. Buna idee si sectiunile mestesugaresti care personalizeaza fiecare masa, de stai la fierarul sau la morarul etc. Noi ne-am asezat la cizmarul – gandindu-ne ca sigur o sa ne fie mai bine decat la cizmarul trecut. N-am gasit in tot restaurantul sectiunea “la realizatorul de televiziune”. Poate e meseria prea noua pentru sarbii vechi. In rest, focul arde in semineu si tot ce-ti lipseste ca sa fie atmosfera completa e parca o partie de schi, chiar in coasta Casei Presei. Si surpriza – nu canta vreun FM, ci un Goran Bregovic mai putin celebru.

In orice caz, am ales locul cel mai putin nimerit pentru perioada mea de convalescenta si dieta, pentru ca multitudinea de bunatati m-a facut sa-mi aduc aminte de vorba vechiului judecator: “Dar mai las-o domnule de constiinta!”. Asa si cu constiinta mea de dieta – am lasat-o deoparte.

Pentru inceput ne-au adus niste lipii facute pe vatra, aurii si crocante la exterior, aburinde, albe si fragede in interior, pe care le-am mancat cu felii subtiri de carne de vita afumata si sunca proaspata de casa (cu gulerasul de grasime alba – cat sa o faca mai apetisanta).

Pe langa carnuri mai existau, nevinovate, si crema de branza frecata cu boia cat sa fie picanta si zacusca sarbeasca din perioada scurta de pace din Iugoslavia.

Bucata de lipie proaspata unsa cu crema de branza si acompaniata de o ceapa proaspata si rosie e o minune. Daca neamul asta e capabil de asemenea mancaruri, de ce mai fac razboaie? Restaurantul e asa de bine pus la punct incat face ca o masa aici sa fie un eveniment si, in mod cert, ca sa savurezi toate bunatatile trebuie sa stai macar 2-3 ore – cat pauza de pranz a unui manager. Trebuie sa fie tare constrans de sefi acela care reuseste sa manance mai repede. Se vede ca patroana locului e facuta sa fie hangita – zambitoare si ospitaliera, stie sa faca omul sa se simta bine la ea. Noroc ca sotul doamnei nu e prea des pe aici, evitand astfel interviurile incisive cu clientii despre ce cauta in local.

Eu, care nu beau alcool, de multe ori ma confrunt, la masa de pranz, cu ceea ce francezii numesc “l’embarras du choix” – adicatelea mi-e tare greu sa aleg intre toate variantele de racoritoare: fie apa minerala cu gaz pe care nu am voie sa o beau, fie americanismele acidulate la cutie care nu ma inspira deloc, fie apa plata cu sau fara lamaie.

Din fericire, la Taverna Sarbului m-am simtit si eu mai bine cand am constatat ca cineva se gandeste si la un biet paria ca mine: am primit o limonada asa cum numai bunica stia sa imi faca – dintr-o lamaie intreaga, stoarsa bine, dupa care se amesteca sucul si pulpa cu zahar fin pudra si cu apa rece de izvor. Servita intr-o carafa mare, este perfecta pentru orice masa a unui nebautor.

Si asa sorbindu-mi limonada ma gandeam care e masochismul care il impinge pe om sa se certe seara de seara cu toti politicienii, in loc sa-si vada de crasma asta exceptionala si de invitatii de soi care ii calca pragul zilnic.

In mijlocul acestor filosofari, a sosit si bolul mare alb plin cu ciorba de pui, cum sincer va spun ca nu am mai mancat in Bucuresti – mai groasa decat o ciorba obisnuita (se vede ca bucatarul nu face economie la materii prime), impanzita de bucati sanatoase de carne alba si frageda de pui. Ciorba e usor dulceaga de la morcovii taiati marunt, langa care se mai afla si tot felul de zarzavaturi din belsug. Cu siguranta, scoate gripa din orice “influenzabil” de februarie.

Am facut si un concurs cu colegul meu de masa, ca sa vedem care e mai buna – ciorba mea de pui sau ciorba lui de fasole, plina ochi de boabe de fasole gigante, de zici ca erau mutante, cat niste masline mai sanatoase, bine condimentata cu boia, si, impotriva tuturor dietelor din lumea asta, imbelsugata cu bucatele de carne afumata, langa care iscusitul chelner cu obraznicie a proptit pe masa o farfurie cu ceapa rosie, asa incat chiar sa nu-ti mai vina sa te ridici de la masa.

In mod cert, cantitatea de ciorba din blid cu multa usurinta ar fi putut hrani un satuc mai mic din Apuseni, ceea ce m-a facut sa ma gandesc ca la Taverna Sarbului trebuie sa vii o saptamana la rand, in fiecare zi, ca sa poti manca intr-o zi antreul, intr-o zi ciorba, intr-alta felul principal, pentru ca la o singura masa nimeni nu poate sa termine atatea bunatati.

Multinationala, daca vrea sa-si impresioneze angajatii, aici trebuie sa-si tina toate sedintele de motivare. Mancarea asta ar motiva si guvernul, daramite o biata filiala a unei corporatii. De altfel, locul se preteaza pentru o sedinta de Executiv – sunt convins ca, datorita delicateselor, ministrii ar adormi mult mai greu decat la o sedinta normala.

La urma urmei, felul principal i-ar tine mai activi decat perspectiva urmatorului punct de pe ordinea de zi.

Crima impotriva dietei mele a continuat cu Specialitatea gurmandului, sub forma unei placinte din carne de vita frageda, amestecata cu cascaval si fripta pe gratar de semana cu o lipie de carne, cu un gust care dainuie mult dupa ce masa s-a incheiat. Lafaindu-se langa un piure de cartofi cremos si o salata de muraturi de casa, e irezistibila. Daca Tuca ar lua masa aici, in mod cert n-ar fi asa slab (la greutate ma refer).

Restaurantul poate fi usor inclus in circuitul turistic national, iar agentiile de calatorii din provincie cu succes pot organiza excursii in Capitala, ca oamenii sa vada Casa Poporului si sa manance la Taverna Sarbului. Dar ar fi bine sa viziteze Taverna in prima zi, pentru ca din resturile puse la pachet vor putea supravietui in urmatoarele doua zile la Bucuresti.

Cat despre desert, am fost nevoit sa-mi cred comesenii pe cuvant, pentru ca la mine ceva dulce n-ar mai fi intrat decat peste doua zile si atunci batut pe spate cu lopata. Din surse de incredere am aflat ca sunt excelente clatitele cu vin, nuci si zahar – o minunatie, ca si tortul de casa, cu ciocolata si nuci.

Cand am dat sa ies din restaurant, m-am intalnit cu Nicu Alifantis si cu nostalgie mi-am adus aminte de “ce bine ca esti”, dar m-am bucurat, gandindu-ma “ce bine ca sunt” la Taverna Sarbului. peter.imre@zf.ro

Gastronomie