Jurnal din Berlin pe musika din Frankfurt

In Berlin am inteles ca se circula excelent cu mijloacele de transport in comun, ceea ce n-as putea confirma pentru ca era greva generala cand am ajuns in capitala germana – nu circulau nici autobuzele, nici metroul, doar S-Bahn, trenul de suprafata. Tot din auzite stiam ca orasul e plin de punkeri cu lanturi si creste si comparam Berlinul cu Londra, un oras rece ca arhitectura cu o cultura underground “twisted” si fetis. Ce am vazut: cladiri colorate, doar trei punkeri (restul pareau “normali”) si peste tot in oras un soi de creativitate amuzanta, ironica si estetica.
Am ajuns duminica seara in Berlin si primul contact cu orasul a fost un restaurant asiatic opulent, Mirchi. Se pare ca nemtii s-au saturat de strudel cu mere si snitzel pentru ca peste tot se simtea aroma de condimente asiatice. Dupa ce ne-am plimbat o vreme pe o strada lunga plina cu restaurante cu specific variat am lasat-o pe Beatrice sa aleaga unde vom lua masa. Din grupul de trei aventurieri cu care am plecat spre Germania, Beatrice e printesa rusoaica ce traieste de 20 de ani in America si care intr-o saptamana petrecuta in vizita in Romania a desfiintat toate restaurantele bucurestene in care intrase, pentru ca nu “am gasit o singura salata care sa fie preparata ca si cele din New York”. Mancarea din Berlin a fost totusi pe gustul ei. Revenind la Mirchi, abajururile luminate puternic, umbrelele imense suspendate pana aproape de jumatatea trotuarului si marmura din interior imi trezeau banuiala compensarii prin design pentru un meniu saracacios. Totusi mancarea, un amestec de retete indiene, thai si malaieziene a fost “ca acasa” si deloc scumpa, a pus verdictul Nini, partea malaieziana a grupului.
Luni dimineata, ne-am transformat in japonezi si, inarmati cu aparate de fotografiat si harti, am plecat spre centru (Mitte). In drum, am trecut pe langa farmacii cu vitrine care in loc de clasicele ad-uri la creme si lotiuni, erau garnisite cu sarme pe care stateau apretate perechi de boxeri (probabil la vanzare), pe langa desene graffiti imense si pe langa…ursi. Se pare ca in anul 2006 a avut loc expozitia internationala United Buddy Bears Exhibition, unde 140 de artisti din toata lumea si-au expus lucrarile pe ursi din metal ce au fost apoi “lasati liberi” pe strazile Berlinului.
Primul obiectiv turistic la care am ajuns a fost Poarta Brandenburg, simbolul orasului vechi divizat intre partea vestica si estica, inaintea caderii Zidului. Pentru ca in zona nu au voie masini sau autobuze locul e impanzit de trasuri si o multime de turisti, dar si studenti asezati confortabil pe bancile din apropierea columnelor uriase.
Urmatorul popas a fost un fel de oras in miniatura cu blocuri fara ferestre, un labirint din beton, care am aflat ca a fost construit in memoria evreilor ucisi in Europa. Designul memorialului ii apartine lui Peter Eisenman, arhitectul american de renume international care a “aranjat” pe o suprafata de 19.000 de metri patrati, 2.711 de blocuri din beton de diferite inaltimi.
Memorialul e departe de a fi supus formelor arhitecturale clasice si pare, paradoxal, o iluzie preluata din Alice in Tara Minunilor, un parc in care o multime de tineri joaca v-ati-ascunselea si in care se fac fotografii jucause cu capete ce apar si dispar dincolo de marimile inselatoare ale blocurilor. Mi s-a parut ca exista un contrast straniu, fara a fi totusi o profanare, intre menirea dureroasa a spatiului si designul de playgro-und.
Am parasit Memorialul si am plecat spre Potsdamer Platz, simbolul Berlinului modernizat. Odinioara cea mai circulata intersectie, Potsdamer Platz a fost complet distrusa la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, iar dupa 1990 a fost disputata intre companii precum Daimler-Benz si compania Sony ce au transformat ruinele in imense centre comerciale. Sony l-a desemnat pe arhitectul Helmut Jahn sa se ocupe de inaltarea constructiei Sony Center, o cladire realizata din sticla si otel acoperita cu un fel de elice imensa ce-si schimba culoarea in timpul noptii.
Am poposit si noi aici pentru a ne uita peste programul de filme 3D la CineStar Imax si pentru masa de pranz: curry wurst (carnat din carne de porc in sos de curry) care trebuie neaparat incercat. Ne-am intors la Imax urmatoarea seara pentru a merge la Haunted Castle in varianta 3D, horror doar prin faptul ca demonii vorbeau germana si nu intelegeam o vorba. Stafiile zburau prin sala si intrau destul de convingator in publicul amuzat. Exista si optiunea 3D a unui documentar Dicovery despre delfini, mai putin “scary”.
Dupa plimbarea prin spatiul arhitectural urban futurist, ne-am oprit in parc sa prindem, intinsi pe iarba, ultimele zvacniri de soare pe ziua aceea. Nu eram singurii, desi vremea nu era tocmai calda. Pentru nemti (sau poate doar pentru berlinezi) e aproape o traditie de a petrece timp in parc cu o bere in mana, tolaniti in spatiile verzi permisive.
La intoarcere, spre hotel, ne-am oprit la Studio 54, un refugiu al artistilor, o cladire underground cu mai multe etaje, acoperita de graffiti de sus pana jos. La al doilea etaj este amenajat, la modul rebel de “nu ne pasa de conventii”, un bar, cu muzica chill out in timpul zilei si DJ cunoscuti dupa miezul noptii. In hol, inainte de a intra in barul propriu-zis exista doua camere cu fotolii in care se vizioneaza filme (dublate in germana din pacate). Am preferat sa stam la bar si sa ne conversam despre muzica si Berlin cu barmanul, fost absolvent al Conservatorului la sectia chitara clasica, actual barflyer (“zboara din bar in bar cand iese in oras”) si adept al unei vieti simple.
Inainte de a termina berea si a vizita si etajele superioare ale cladirii, l-am rugat sa ne puna pe hartie cateva locatii de noapte pentru cei “de-ai locului”, nu pentru turisti.
Printre recomandari: White Trash sau Kaffe Burger (Rosa Luxemburg Platz), 8 mm (Senefelder Platz), Wohnzimmer tradus in engleza The Living Room (Helmholzplatz). La ultimele etaje ale cladirii am intalnit o pancarta pe care era scris Conflict Zone Arts Asylum. Pe holuri erau expuse zeci de opere de arta urbana, colaje foto si picturi abstracte langa bucati de materiale, iar la capatul holului erau “amenajate” atelierele artistilor (un fel de haos boem cu aspect de garaj transformat in atelier de creatie).
In spatele Studioului 54 exista si un fel de cimitir de fiare vechi transformate in scaune, leagane, forme de animale si oameni. E un muzeu inedit de metale prelucrate, pereti cu omniprezentul graffiti si ciresi infloriti cu aroma de marijuana (se pare ca drogurile usoare nu sunt tocmai ilegale in Berlin, daca nu e vorba de cantitati mari).
Seara am luat masa la un restaurant cubanez unde am mancat tapas pentru trei persoane cu doar 12 euro si am fost invitati de catre patron sa ne intoarcem si in mai, cand va avea loc un festival de salsa (festival de salsa-punk?!, din nou Berlinul mi s-a parut contrastant cu imaginea pe care mi-o facusem despre el). Din pacate noaptea nu am ajuns in niciunul dintre locurile recomandate de barmanul de la Studio 54, am adormit pe canapea. A doua zi ne-am trezit fresh si cu ceva urme de regret ca n-am simtit vibratiile techno si electro ale Berlinului noaptea.
La 11 eram in oras, in S-Bahn (in continuare singurul mijloc de transport in comun functional) in drum dinspre Alexander Platz spre Ostkreuz, cartierul cafenelelor, al shopurilor si al galeriilor mici. Am luat-o la pas, doar eu cu Nini de data aceasta, fara Beatrice si Brian (aka DJ Zinn si cel de-al patrulea membru al grupului colorat cu care am plecat din Romania). Prima galerie in care am intrat a fost o expozitie foto a artistului Ekkehard Bartsch.
O fotografie era de fapt o iluzie optica a mai multor imagini suprapuse, din pacate nu am reusit sa aflam procedeul de realizare pentru ca a intervenit bariera limbii germane. Preturile de pana la 500 de euro pentru o lucrare pareau destul de clar totusi scrise pe brosura pusa la dispozitia vizitatorilor.
Apoi am descoperit BigBrobot (www. bigbrobot.com), unul dintre cele mai “cool” magazine din cartier, in care nu ai cum sa petreci mai putin de doua ore rasfoind reviste de animatie sau carti de arta urbana precum “The art of rebellion” in care gasesti manifestatii “streetart” din toata lumea. In magazin se mai gasesc si haine Dlcide ( brand de “streetwear”) si o multime de figurine manga, roboti si alte personaje ciudate in miniatura.
Am mai aruncat o privire prin usa de sticla a unei galerii inchise, am intrat in alte multe magazine printre care si unul plin cu abajururi colorate suspendate de tavan si a inceput sa ploua. Ne-am adapostit intr-o cafenea pentru o ora si am plecat spre hotel hotarate sa iesim macar in ultima seara. Am adormit din nou.
Miercuri trebuia sa plecam si fiecare a tras propria concluzie.
Beatrice a spus ca “nici macar Los Angeles nu se compara cu Berlinul” si se va intoarce pentru festivalul de salsa (studiase dansul timp de un an), Nini (studenta la Facultatea de Arte din Bucuresti) ar fi vrut sa vada mai multe galerii de arta, iar pe Brian l-ar fi interesat scena petrecerilor la care paradoxal nu am ajuns in niciuna dintre cele trei seri petrecute acolo. Concluzia generala a fost ca trebuie sa ne intoarcem pentru a diseca Berlinul pana in maruntaiele sale underground.
Prin urmare miercuri, Beatrice a plecat spre China cu cele doua geamantane ale sale imense in care ar intra probabil cativa chinezi chiar mai solizi, iar noi trei am plecat spre Frankfurt am Maine, la Musikmesse, una dintre cele mai mari expozitii de muzica din lume. Am ajuns acolo joi seara si dupa odihna prelungita din Berlin ne-am decis sa petrecem macar aici. Taxiul ne-a lasat initial in centrul Frankfurtului, la Club Cookies, la o petrecere hip-hop unde erau doar doi oameni la bar, iar pe ringul de dans doar o domnisoara care dansa lasciv si un domn blond care privea fascinat.
Nu departe de Cookies e adresa barului underground in forma de U numit …U-Bar. Spatiul a fost initial un pasaj de trecere, prin urmare intri in club printr-o parte si dupa ora 2 se muta inclusiv garderoba si se iese prin partea opusa.
Cand am intrat in club (bilet de intrare 5 euro) locul era aproape la fel de gol ca si clubul anterior in care fusesem desi muzica disco suna destul de bine. Am intrebat barmanul cand incepe petrecerea si mi-a spus ca deja a inceput, dar in camera din spate. Petrecerea incepuse intr-adevar in spate, intr-o camera mica, parca doar pentru “ai casei” care se miscau extaziati pe muzica minimala mixata de Dj Esspapier (tradus aproximativ “mananca hartie”, n-am inteles de unde vine numele…).
Am plecat de acolo pe ploaie incercand sa oprim un taxi care ne-a cerut 20 de euro pentru 2 km de mers (deci apetitul taximetristilor pentru preturi exagerate aplicate stranilor este universal), dupa care am gasit in sfarsit un pret rezonabil de 6 euro care sa ne duca la hotel.
A doua zi la Musikmesse am parcurs superficial, in 3 ore un etaj cu tot ce insemna aparatura de dj-iala, mixere Pioneer, platane Technics si softuri de mixat. Ghidul specializat a fost Brian care pune de anul trecut din mai ritmuri de break beat in cluburile din Bucuresti.
Vineri am plecat spre Viena cu o oprire de o noapte intr-un oras pitoresc de la granita cu Austria, Kempten. Duminica am luat pranzul in Viena la Tunnel pe strada Florianigasse 39, un restaurant pentru studentii mahmuri deschis pana la ora trei unde poti manca portii imense de cous-cous cu miel sau alte delicatese arabesti pentru doar 6 euro. Acelasi tip de restaurant unde gasesti numai tineri este si Merkur, pe strada Lammgasse 1, iar acestea doua sunt singurele restaurante deschise pana mai tarziu duminica, cand totul in Viena doarme.