Jurnal de bord

O ambarcațiune cu vele îți oferă libertate. Viața pe barcă însă te privează de ea. Am trăit paradoxul timp de 10 zile ca membru al echipajului unui velier închiriat ce a navigat sub pavilion grecesc timp de 12 zile în golfurile Saronic și Argolic. A fost prima dată când am înnoptat, gătit și trăit pe un velier aflat în mișcare.

Neîncrederea

Nu știu să înot și nici soarele nu mă place foarte tare. Marea înseamnă pentru mine o umbrelă în buza apei, o carte bună și un ceai rece. E limpede că atunci când s-a pus problema unei vacanțe pe barcă nu a sunat bine. Am respins gândul instantaneu, ca pe o muscă ce-ți dă târcoale când citești; fără să o privești, o alungi cu un dos de palmă în timp ce întorci pagina.

Întocmai precum musca, gândul m-a bâzâit o vreme, încurajat și de argumentele sufletului pereche, iubitor de mare și deținător de brevet de skipper. Mi-am spus atunci că trebuie să o fac și pe asta, să împărtășesc pasiunea lui și să îmi înfrunt natura terestră.

Întrebări la care nu m-aș fi gândit vreodată îmi treceau acum prin cap – oare noaptea ar trebui să dorm cu vesta de salvare pe mine? Există aer condiționat? Am unde să îmi încarc laptopul? Câte cărți ar trebui să iau cu mine, având în vedere viteza cu care citesc? Nu ar fi mai bine să îmi comand un e-reader, ca să nu depășesc greutatea maximă admisă la bagaje? SPF 30 sau 50? Cât de mult se înclină barca și oare nu ar fi indicat să stau mereu pe lângă catarg? Nu excludeam nici eventualitatea legării de acesta, precum tovarășii lui Ulise vrăjiți de cântecul sirenei. Am căutat informații despre efectele secundare date de Emetiral și alte medicamente contra răului de mișcare. Viitorul nu suna bine, dar eram dispusă să îl înfrunt, pregătindu-mă pentru ce e mai rău.

Constrângerea

Și am plecat. Cu haine puține și doar 2 perechi de încălțări (și acelea papuci), cu cărți care mă pun pe gânduri, cu SPF 15 pentru el și 30 pentru mine, o rezervă secretă de ciocolată și credința că 12 zile trec repede, m-am îmbarcat pe Kos 33.

Barca, un Jeanneau Sun Odyssey de 43 de picioare ce dezminte tradiția nomenclatorului feminin, mi-a fost gazdă bună în acea primă noapte de duminică spre luni. Abia de a doua zi avea să își arate adevărata față.

Am plecat din marina Alimos, de lângă Atena. În acele prime zile gândeam că viața pe barcă e ca panglica lui Moebius; indiferent pe care parte o întorci, arată la fel și nu vrea să se sfârșească. Erau însă acele zile în care mi se confirmase temerea că nu răspund bine la privațiuni.

Restrângerea zonei de confort îmi bloca mintea. S-ar fi zis că, fiind atât de limitate opțiunile de activitate fizică, mintea îmi va fi obligată să se întoarcă înspre ea și să mediteze. Îmi propusesem la plecare să profit de timp și claustrare pentru a scrie, pentru a face astfel acel exercițiu scriitoricesc mult visat. Nu s-a putut. Ca om ce și-a petrecut liceul și facultatea citind pe o bancă în parc, barca îmi părea un cort mai mare, bătut de soare și purtat de apă.

Viața pe cortul plutitor însemna să dorm într-un spațiu îngust, să îmi programez parcimonios dușul, să accept limitările unui aragaz rudimentar și provocarea unui dulap de haine minuscul și neprietenos. Mai număram eu pe lista nefericirilor mele lipsa aerului condiționat și a internetului, precum și echimozele tot mai înfloritoare de pe mâini, picioare, coaste sau față. Ca orice neofit trebuia să trec printr-o serie de probe ale inițierii. Botezul a culminat cu o parâmă dezlănțuită de vânt și croită pe buza mea superioară, strivind-o de dinți și umflând-o pentru câteva ore. Orice activitate serioasă se construiește cu sacrificiu uman, iar marea și-a cerut porția.

Am concluzionat relativ repede că traiul frugal și în natură nu e pentru mine. Dar asta o știam de acasă. Dacă tot ajunsesem acolo trebuia să găsesc alte gânduri mai pașnice cu care să îmi umplu mintea și sufletul.

Entuziasmul

Schimbarea s-a produs în starea de veghe; am descoperit repede că somnul este un antidot polivalent – îndepărtează senzația de rău sau plictiseala și face să treacă timpul. Se pricepe așa de bine la asta încă am pierdut ușor urma zilelor, devenind un anti-Robinson Crusoe eșuat pe o barcă și lipsit de voință.

Cu toate acestea nu am dormit prea mult; timpul de fapt se dilata și oferea spațiu nesfârșit gândurilor. Neîngrădite, acestea veneau la mine cu perspective și soluții noi, cu proiecte și idei ce mă făceau să număr iar și iar zilele rămase până la întoarcere. Era un semn bun! Atunci când coc proiecte noi pentru după-vacanță înseamnă că relaxarea funcționează.

Cărțile luate cu mine își făceau și ele treaba; nu cea gândită acasă, însă. După câteva zeci de pagini de istorie a Goldman Sachs, trebuia să iau o pauză. Mergeam atunci pe punte și îmi pierdeam privirea în albastrul de cerneală al mării. Ascultam comenzile skipper-ului și urmăream amuzată acțiunile celorlalți skipperi, membri ai echipajului. Apoi, mi s-au dat mie comenzi.

Mie, musul musului musului! M-am executat, nesimțindu-mă în formă pentru o revoltă. În definitiv, nici Kos nu era Bounty, nici insulele pe care mă puteau debarca nu erau locuite.

Am învățat să fac noduri și să leg fenderele. Uneori, recuperam parâmele. Alteori descurcam școtele. La voltă lăsam capul jos. La acostare protejam lateralele. Am învățat și uitat despre ghiu, foc, rai, ocheți, tacheți, hulă și chilă; un limbaj paralel, creat de marinari pentru a-i intimida pe musi, bucătari și vizitatori necalificați. Am avut vânt slab în mare parte a timpului. Au fost și zile în care se mergea cu velele. Acelea erau chiar frumoase. După cum era incredibil să stai pe spate pe punte seara la asfințit; să privești stelele, să încerci să le numeri, să le cauți pe cele căzătoare și să uiți de tine. Să mergi cu privirea pas cu pas pe Calea Lactee și să ai impresia că dacă întinzi mâna culegi o stea. Sau să fi acostat la cheu, în porturi pitorești, în fiecare seară altul și să asculți viața insulei. Să o simți pulsând din ce în ce mai tare cu fiecare minut cu care soarele își slăbește ardoarea. Să nu îți mai vină ție, animal de oraș, să cauți disperat rețea wireless.

Am avut norocul să ne însoțească un delfin, deși pentru scurt timp; jucăușul a transformat ziua în sărbătoare căci a venit însoțit de o doamnă delfin, cu puiul înotând cuminte deasupra, ca și cum îi era anexat ca aripioară. Am să îmi amintesc de doamna delfin și puiuțul ei cu aceeași emoție cu care prețuiesc maimuțica ce s-a urcat pe mine galeș pentru a-și lua singură porția de “baby bananas”. Sunt întâlniri care te întorc în timp, în vremea când viața era simplă și emoția prima. Prima oprire a fost pe Hydra, o insulă de pe care mașinile au fost izgonite, iar transportul se face cu măgăruși. Când am ajuns prima dată pe Hydra, acum un an, un om frăgezea o caracatiță. O izbea ritmic de ciment refuzându-i dreptul la rigor mortis, oferindu-i în schimb nemurirea unui sos de lămâie picurat pe grătar. Anul acesta Hydra mi s-a dezvăluit ca insula celor o sută de pisici ghiftuite din care șapte cerșeau grațios și în grup la mesele tavernei din fața bărcii noastre.

A urmat apoi un golf singuratic în care apa e turcoaz de transparentă, iar peștii mici și mari înoată bucuroși să capete de mâncare. Pe acesta l-am vizitat și la întoarcere, rămânând iar peste noapte și rătăcindu-mă, iar pe Calea Lactee.

Am mers apoi în Spetses, o insulă frumușică și casă a Bouboulinei, eroina războiului de independență din 1821. Văduvă la acea vreme, Laskarina Bouboulina a construit nave de război, și-a organizat propria armată și a condus blocada navală. După independența câștigată de la turci și cu ajutorul ei (lucru pentru care a primit postum medalia de amiral de la ruși), Bouboulina a murit într-un conflict civil ucisă de familia fetei cu care fugise unul dintre fiii săi.

Pe Spetses urma să aibă loc, chiar în ziua în care am ajuns noi, nunta fiului fostului rege al Greciei.

De pe barcă am putut urmări sosirea invitaților la biserică – siluete în costume impecabile și rochii vaporoase aduse la mal de Action Man, o barcă cu motor mândră să fie taxi în această zi. Deși interzise pe insulă, nuntașii au sosit și în mașini, șiruri lungi de Mercedes-uri Sprinter, argintii și oficiale.

Dimineață ancora noastră era angajată într-o relație intimă cu Gratsia, ancora vecinilor italieni.

După negocieri transmise din gură în gură și cu 10 mâini, scafandrul a acceptat să ne deznoade pentru 60 de euro de barcă și a purces la treabă.

Italienii, s-a dovedit, nu știau engleză. Nu știau nici sailing, îmi era evident după nodurile de ageamii pe care le făcuseră la fendere.

A fost singurul incident prin care a trecut Kos și a fost unul minor. Bavaria, barca cu care naviga un grup de prieteni în paralel, și-a pierdut elicea.

Nu am vorbit deloc despre mâncare pentru că, până la acest moment, nu a strălucit. Au fost preparate oneste, dar lipsite de savoarea pe care o așteptam. M-am dezmățat culinar însă la restaurantul Margaritei din Leonidion, o marină micuță cu vreo două taverne și un magazin de țară.

Margarita este o doamnă la vreo 50 de ani, îmbrăcată în negru, veselă și hotărâtă. Ne-a întâmpinat spunându-i pe nume skipper-ului și ne-a informat că legumele sunt cultivate de soțul ei în grădina proprie. Fiul servea la mese și, după cum aveam să descoperim puțin mai târziu, mama sau soacra curăța cartofi la bucătărie. Mâncarea a fost excelentă, cu o doradă impecabilă, calamari delicioși și cataif pregătit special pentru noi.

În piața de pește din Poros un pescar căsătorit cu o suceveancă ne-a vândut 8 sardine și 8 creveți proaspăt scoși din mare cu 6 euro. Întâmplarea a făcut ca uleiul de măsline să se termine tocmai când găteam creveții, așa că l-am înlocuit cu puțin unt. Am aromat cu usturoi ras fin și coajă de lămâie și am rumenit acolo creveții, răcorindu-i la final cu sucul lămâii. Au fost cei mai buni creveți mâncați vreodată.

Într-o după-amiază am sosit la Nafplio, în Peloponez. Vândut francezilor pe la 1388, cucerit de turci pe la 1540, orașul a fost recucerit de venețieni în 1685 și îmbogățit de ei cu Palamidi, ultima mare construcție venețiană din afara republicii. Recuperată de turci, fortăreața construită în stil baroc tipic este extrem de bine conservată și astazi iar accesul se face la fel de dureros ca în trecut – se urcă 857 de trepte abrupte până la intrare, peste 1.000 până în vârf de unde se vede o panoramă impresionantă asupra golfului Argolic. Nafplio, prima capitală a Greciei moderne, are azi un centru vechi extrem de viu, cu taverne care expun fructe de mare și mici magazine de delicatese locale.

În altă zi am luat trenul pentru a merge la Micene, aflată la 20 de kilometri distanță de port. Zorită de venirea serii, vizitarea legendarei cetăți a testat amintirile din vremea în care scandam Iliada în ritm iambic la orele de literatură universală. Am trecut pe sub poarta cu lei și ne-am plimbat printre grânare, puțuri-morminte și turnuri de apărare rememorând crima Clitemnestrei și polemizând asupra adevăratului motiv al războiului troian. Dezgropând aici o mască mortuară de aur, Schliemann ar fi spus “am privit fața lui Agamemnon”.

Ziua lăsam în urmă insule pleșuve, cu talăngi de capre și golfuri primitoare. Se făcea baie – ei. Se făceau fotografii – eu. Alunecam tăcut și lăsam în urma noastră un canal de valuri alburii pe care Hansel și Gretel l-ar fi dibuit cu ușurință. Stăteam pe punte, întinsă sub vele, cu ochii închiși și sufletul deschis. Inspiram sare, zgomot de val sfios, luciri de pești în gașcă și tresăriri de pescăruși. Expiram stresul cabinei de 2×2, dezamăgirea barbunului lipsă din meniu și oboseala vieții de acasă. Îmi plăcea.

Mă gândeam că a călători pe mare schimbă perspectiva și focusul. Vacanța pe uscat pune accent pe destinație, iar drumului nu îi cerem decât să fie decent și suportabil. Călătoria rămâne, chiar și în cel mai bun caz, un instrument, un mod de a-ți atinge scopul, de a ajunge la țintă.

Pe mare lucrurile stau invers. Ceea ce înseamnă drum devine destinație, scop, obiectiv. Ceea ce trăiești pe uscat, în scurtele răstimpuri de alimentare sau vizitare, e pus între paranteze. Sunt pauze menite să puncteze călătoria; sunt semnele de circulație ce îi articulează itinerariul.

În plus, pe mare încetezi să fii subiectul și predicatul existenței tale mai mult ca oriunde. Te pierzi voit sau pe furate în imensitatea înconjurătoare. Pe o barcă cu vele subiect și predicat e numai vântul.

Aș mai face-o o dată? Cu siguranță. Doar că de data aceasta vreau o barcă de cel puțin 49 de picioare, vânt de 14-16 noduri, card de internet și o oprire obligatorie la Margarita din Leonidion!

O plimbare cu iahtul sau cu barca este cea mai bună cale de a descoperi frumusețea, cultura și varietatea Greciei și a insulelor ce o înconjoară. Puteți să folosiți cardul MasterCard pentru închirierea iahtului sau a bărcii și astfel nu mai este nevoie să vă ocupați personal de conversiile valutare. În Grecia, cardurile sunt acceptate în aproape toate centrele de închiriere de iahturi… “cu cardul puteți să săriți chiar și în apă!” Închirierea se poate face și direct de pe internet tot prin intermediul cardului, aveți grijă să accesați doar site-urile securizate. Este bine de știut că în Grecia toate iahturile închiriate ar trebui returnate în ziua expirării contractului, până la ora 19:00. Golfurile Saronic și Argolic ascund insule exotice, plaje frumoase, păduri de pin și măslini și case ale căror culori vă pot inspira să pictați. Dacă doriți să vă relaxați puteți face un mic popas într-una din numeroasele taverne sau cafenele ce oferă turiștilor o impresionantă vedere la mare. În Grecia, în majoritatea zonelor turistice orice se poate plăti cu cardul de debit sau de credit. Așadar, tot ce vă rămâne de făcut este să savurați un cocktail răcoros, fie la o terasă, fie la bordul unei bărci!

Călătorii /Călătorii de neprețuit