Japonia nu exista

Soferul maniac trece printr-o perioada de criza existentiala. Nu e vorba, deocamdata, de nebunia crizei mijlocii (sau cel putin nu cred, pentru ca: 1. e prea tanar si 2. nu si-a luat nici motocicleta, nici masina rosie decapotabila si nici pantaloni stramti asortati la tricouri mulate sau camasi de la care se taie strategic primii trei sau patru nasturi).
Motivul crizei e ceva mai prozaic si legat, cum altfel, de trafic. Problema lui este ca a petrecut vreo trei saptamani in Japonia. De unde ar fi trebuit sa se intoarca emanand o aura zen si vorbind in dictoane intelepte. Au contraire. De cand s-a intors din Tokio, traieste o drama pentru ca, fara sa-si dea seama de greseala monumentala pe care o comite, tinde sa faca tot felul de comparatii intre natia nipona si neamul romanesc. Frustrarea atinge cote maxime atunci cand e vorba de trafic:
“In Japonia semafoarele sunt sincronizate pe distante de kilometri intregi, asa ca nu se produc ambuteiaje”; “In Japonia toata lumea e calma si nimeni nu claxoneaza”; “In Japonia sunt o groaza de parcari cu toate facilitatile, iar la parter au si un mecanism care iti roteste masina, ca sa ti-o pozitioneze exact cum e mai bine ca sa poti pleca fara sa mai faci vreo manevra si sa pierzi timpul”; “In Japonia trenul de mare viteza trece prin cladiri”; “In Japonia metroul nu are nicio secunda de intarziere si conducatorii nu stau la palavre pe peron in vreme ce calatorii isi rod unghiile disperati”. Si asa mai departe.
Degeaba incerc sa-l conving ca a visat totul si ca Japonia de fapt nu exista, pentru ca el are senzatia – ba nu: certitudinea ca si in Bucuresti totul ar trebui sa se desfasoare la fel de politicos si elegant ca in Tokio sau Kioto. Nici lansarea teoriei mele ca japonezii ar fi de fapt cyborgi si de aia totul merge asa ca pe roate nu il consoleaza. Prin urmare, este din ce in ce mai cufundat intr-un adevarat malaise, cum ar fi zis optimistul de Sartre. Numai ca la soferul maniac acest malaise nu duce la redactarea de carti, ci la dorinta necontrolata de a ajuta la rarefierea traficului prin eliminarea a cat mai multi conducatori auto. Cum ar fi cazul soferului de papuc, om pe la vreo 50 de ani, care considera ca nu merita sa se miste cativa centimetri mai in fata, desi era cu motorul pornit, ca sa permita si bietului maniac sa-si parcheze masina. Ce a urmat (scrasnet de roti, si frana, si acceleratie, si scandarea unor referiri anatomice) imi demonstreaza ca nu e bine ca romanul cu ceva aspiratii sa iasa din tara, pentru ca se deprima cand vede si altceva. Dupa care il paste nevroza.
Ce-i drept, am inteles de ce bucurestenii sunt cu nervii la pamant, in vreme ce americanii, de pilda, sunt imaginea relaxarii. Daca locuiesti in Bucuresti si te certi cu seful sau cu nevasta, primul impuls este sa te sui in masina si sa conduci fara tinta vreo ora ca sa te calmezi. In realitate, o ora, pe la pranz, ti-ar trebui ca sa ajungi la primul semafor sau ca sa iesi dintr-un pasaj. Ceea ce nu cred ca ajuta la calmare si relaxare.
Pe de alta parte, americanii (sau o mare parte dintre ei in orice caz) se suie in masina, se pun pe una dintre autostrazile alea fara sfarsit si conduc pana cand uita de ce erau nervosi. Terapie curata! Bineinteles, dupa cum am vazut eu in atatea filme americane, exista si riscul (mai ales daca esti femeie, tanara si cu decolteu) sa ajungi intr-o padure unde locuiesc monstri vag umanoizi care te tortureaza si apoi te ucid. Dar traficul din Bucuresti e cam acelasi lucru.

Călătorii /Despre lume si viata