Istorii de familie scoase de la naftalina
Nu toata lumea are posibilitatea si dorinta de a cheltui mii de euro ca sa afle, eventual, ca stra-strabunicul a fost cartofor. Desi, daca arborele genealogic e asociat cu "sångele albastru", prin accesul la istoria familiei, fie ea si anonima, de cele mai multe ori afli povesti pline de actiune si boemie
Nu toata lumea are posibilitatea si dorinta de a cheltui mii de euro ca sa afle, eventual, ca stra-strabunicul a fost cartofor. Desi, daca arborele genealogic e asociat cu “sÃ¥ngele albastru”, prin accesul la istoria familiei, fie ea si anonima, de cele mai multe ori afli povesti pline de actiune si boemie. Pentru ca stramosii nostri chiar aveau vieti aventuroase si, la batrÃ¥nete, aveau si altceva de povestit in afara de cronologia unei cariere.
Intoarcerile in trecutul familiei pot impulsiona descendentii si poate acea “joie de vivre” , pierduta in acest secol corporatist, o sa reapara, macar prin raportare la energia stramosilor.
Stramos boier, descendent baiat de casa
De generatii intregi familia mea – ramura din partea tatalui – cultiva un snobism legat de numele de familie. S-ar putea spune ca e cumva justificat, daca ma gÃ¥ndesc ca stramosii mei, nobili italieni la origine, primii purtatori ai numelui Gubernat, detineau pe la 1600 o parte insemnata din Tara Fagarasului. “Tinutul Gubernatului”, proprietatea lui Simion Gubernate, boier, apare in Urbariile Tarii Fagarasului, existente si acum la biblioteca din Budapesta.
Si lucrurile nu s-au oprit acolo. Stra-strabunicul bunicului meu, preotul Ionascu Gubernat, este unul dintre semnatarii memorandumului din 1794 si a devenit apoi greco-catolic. Asimilåndu-si rolul de misionar, Ionascu si-a dedicat intreaga viata actiunilor caritabile pentru enoriasii greco-catolici din zona Fagarasului, fiind propovaduitor al noii religii imbratisate.
PÃ¥na pe la inceputul secolului, lucrurile s-au mai linistit si s-a intrat in anonimatul unei familii obisnuite, pÃ¥na la strabunicul meu, care in tineretea lui zbuciumata, a avut o “perioada de ratacire” prin Bucurestiul interbelic.
In anii ”20, cÃ¥nd a ajuns in capitala, strabunicul, pe numele lui Constantin Gubernat, a avut norocul sa fie, pe o perioada de aproape zece ani, baiatul de casa si un fel de asistent personal al lui Vasile PÃ¥rvan. Si pentru ca lucrurile mergeau bine in Bucuresti, in scurt timp s-a mutat si strabunica Ileana in Capitala, unde a fost menajera familiei de boieri Zamfirescu.
Desi intr-un descrescendo acut al familiei – de la boieri la “calfe” – Gubernatii nu s-au lasat, si strabunicul s-a intors triumfator in comuna natala, Comana de Jos, ca primar independent in perioada legionara.
Dar, pe lÃ¥nga o istorie destul de lunga in timp, numele in sine este, din punct de vedere onomastic, o raritate. Desi majoritatea persoanelor asociaza numele cu guberniile rusesti de secol XIX, el este de fapt de origine latina si inseamna “a guverna”. Probabil asta explica si accesele de conducatori si militanti din istoria familiei. O povara destul de grea pe care trebuie s-o port cu responsabilitate…
Si cum “problema” istoriilor de familie depaseste cadrul personal, printr-un proces intens de documentare am reusit sa aflu si alte povesti zbuciumate.
Strigoaica si ciobanul Lupu
“Strigoaica” se numeste romanul de familie inca nepublicat al medicului Mihai Lupu, bunicul violonistului romÃ¥n Sherban Lupu, declarat de critici drept cel mai mare interpret al muzicii lui Enescu, actualmente profesor al catedrei de muzicologie de la Universitatea din Illinois si doctor honoris causa. Cel care a studiat cu Yehudi Menuhin si Henryk Szeryng, dupa ce a primit o bursa de la Ion Ratiu, are in spate o poveste destul de agitata a familiei.
“Bunicul meu a fost preocupat de istoria familiei si am in posesie un manuscris despre familia Lupu, care urmareste evolutia de la jumatatea secolului XIX si pÃ¥na in anii interbelici”, povesteste Sherban Lupu.
“Ce m-a frapat a fost bucata despre stra-stra-strabunica mea. Undeva in secolul XIX, stramosii mei locuiau in zona Sighisoarei, unde stra-stra-strabunicul tatalui meu era preot. Nu mai tin minte numele familiei, dar cert e ca acestia aveau o fata, care la un moment dat trebuia maritata. Cea mai buna ”partida” era fiul unui grof ungur, bogat si cu pozitie in comunitate. Problema a fost ca fata nu il voia pe tÃ¥nar, avÃ¥nd o istorie de dragoste cu un cioban din muntii aflati in apropiere. Asa ca, in ziua nuntii, imbracata in mireasa si aproape casatorita, tÃ¥nara s-a scuzat ca se simte rau si s-a retras. Dupa ore de cautare, nuntasii i-au gasit rochia de mireasa pe malul rÃ¥ului, au crezut ca s-a sinucis si au declarat-o moarta. De fapt, fata fugise in munti, unde s-a alaturat iubitului ei, ciobanul Lupu, cu care a avut un baiat si cu care a trait pÃ¥na la moartea ciobanului. Singura cu un copil, femeia s-a gÃ¥ndit sa se intoarca la parinti. Ajunsa in localitatea natala, saraca a fost luata drept strigoaica si omorÃ¥ta de sateni. Fiul ei, stramosul meu direct, a fost apoi recunoscut de familie si este primul care a purtat numele de Lupu”, spune violonistul.
De la calugarul raspopit la stramosul ucigas
Se pare ca multi dintre noi avem predecesori preoti. Unii militanti, altii complotisti… Istoria stramosului contabilei Andra Badea, calugar in Grecia, este aceea a unui raspopit, motiv pentru care familia il acuza de mariajele lor nereusite.
“Stra-stra-strabunicul e in mare parte raspunzator pentru reticenta mea fata de institutia mariajului. Pe numele sau Calegas, era un vrednic calugar la Muntele Athos, unde il slujea pe Dumnezeu si unde ar fi trebuit sa ramÃ¥na pÃ¥na la moarte, daca totul mergea conform planului. Dar planul a fost dat peste cap de romÃ¥nca al carei nume nu-l stiu si care s-a intÃ¥mplat sa treaca prin acele parti. Bietul Calegas s-a lasat de calugarie, a parasit Muntele si a venit in RomÃ¥nia cu respectiva romÃ¥nca, stra-stra-strabunica mea, fiind botezat de noii sai conationali cu imaginativul nume de familie Popa, pe care il poarta si acum o mare parte a familiei. Din cauza lui Calegas alias Popa se pare ca familia a fost lovita de un blestem marital (sau asa sustin nenumaratele mele rude), astfel incÃ¥t nu exista vreo casnicie reusita in rÃ¥ndurile noastre”, povesteste Andra Badea.
Nu a spus daca este religioasa sau nu, dar stramosii ei nu par deloc incÃ¥ntati de a respecta “calea lui Dumnezeu”.
“O alta ramura porneste din Ungaria, unde un alt stramos s-a suparat foarte tare pe un vecin, care, cel mai probabil intr-o pronuntata stare bahica, a decis sa se usureze pe gardul care ii inconjura proprietatea. Pentru a-si repera onoarea, inaintasul meu a rceurs la o masura cam drastica, mai precis l-a omorÃ¥t in bataie. Dupa care, avÃ¥nd totusi intentia de a evita spÃ¥nzuratoarea, si-a luat nevasta si s-a stramutat in RomÃ¥nia. Nevasta, al carui tablou in marime naturala impodobea casa strabunicilor inainte de mareata nationalizare, era ceva mai speciala: tiganca get-beget, se numarase printre robii de pe mosioara ungurului, care s-a indragostit de ea pentru ca, dupa cum spunea strabunica, “avea picioare mici, de doamna”. De gustibus…”, comenteaza oarecum sarcastic Andra.
Mai calm decåt predecesorul sau, stra-strabunicul Ioanei a imbratisat o alta patima: era cartofor.
“Stra-strabunicul, oaia neagra a familiei, a avut un cazinou si o cÃ¥rciuma, dar, din pacate, avea o pasiune prea mare pentru obiectele muncii: jocurile de noroc si bautura. Prin urmare, a pierdut totul si a fost ingropat, conform ultimelor dorinte, cu un pachet de carti si o pereche de zaruri”, spune Andra.
Onoarea a fost spalata de strabunici, care si-au vazut de viata decent, dånd o lectie de viata in memoria stramosilor.
“Strabunicul, cu care mi se spune ca seman leit, si-a inceput glorios cariera: calfa de cizmar, care, ca in romanele lui Dickens, invata sa citeasca si sa scrie la lumina lumÃ¥narii. A reusit, prin propriile puteri, sa isi deschida o fabrica de incaltaminte si s-a insurat cu strabunica, fiica rasfatata a unei familii mai instarite, care nu putea sa traiasca decÃ¥t inconjurata de servitori. Dupa nationalizare insa, cÃ¥nd “chiaburul” de strabunicul si-a pierdut fabrica, a murit din cauza socului, iar strabunica, sotie si fiica de “imperialisti”, si-a intretinut cei sase copii muncind ca femeie de serviciu. Si, dupa cum ii placea sa-mi povesteasca, “copiii au mÃ¥ncat, uneori, frunze de la dudul din curte asezonate cu sare, dar n-au furat niciodata nici un capat de ata”.
Parca faceau mai multe stramosii nostri si, cu siguranta, stiau sa traiasca. Lucru care nu se prea mai poate spune despre generatiile actuale, care se identifica mai degraba cu o intrare in anonimat, influentata de circumstantele societatii de consum. ruxandra.gubernat@zf.ro
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
