Inventar gastronomic 2005

Toamna se numara bobocii, iar la sfarsit de an – restaurantele. Explicatia pentru recensamantul bobocilor toamna e cat se poate de simpla: merita numarati doar aceia care au scapat de toate pericolele verii (ulii, canicula sau vreo nunta mare, la care se mananca zburatoare). Iar iarna facem lista tuturor restaurantelor care au meritat sa supravietuiasca pana de Craciun si pe care nu le-a inghitit falimentul.

Asa ca a mai trecut un an cu mine la restaurante. In momentul in care am scris primul articol, dintr-o neintelegere si o joaca, nici o clipa n-am crezut ca ma va apuca al treilea sfarsit de an in care sa fac bilantul scrierilor culinare. Dar asa e viata – la ce ne asteptam mai putin, tocmai aia ni se intampla.

Acum un an pe vremea asta, mama Paula, pe atunci viitoarea mea soacra, imi oferea sfaturi si pareri, asa ca topul a fost mult mai usor de facut. Acum va trebui sa ma descurc singur, ceea ce probabil va scadea din calitatea evaluarii, dar am sa incerc sa pastrez bunul ei umor. “Razi de ceea ce vezi sau de ce-ti aduci aminte”, obisnuia ea sa-mi spuna. Anul asta am avut de ce sa rad – si de ce vedeam, si de ce imi aduceam aminte.

In plus, in loc sa ma plictisesc de scrierea acestor articole, au inceput sa-mi placa din ce in ce mai mult, spre chinul cititorilor. Asa ca, daca nu planuiti sa faceti vreo reclamatie ferma la Sarbu, s-ar putea sa va mai chinui si anul viitor. Dar pana atunci, sa vedem ce s-a intamplat in 2005.

Eu unul am devenit din ce in ce mai entuziasmat. Maestrul ii spunea femeii care i se plangea ca pe ea bogatia nu o face fericita: “Draga mea, vorbesti despre confort ca si cum ar fi un accesoriu al fericirii, pe cand, in realitate, ca sa poti fi cu adevarat fericita, e nevoie doar sa te poti entuziasma de ceva”. Pe mine, sincer, m-au entuziasmat mesajele cititorilor, comentariile si criticile pe care le-am primit. Bineinteles ca nu mi-am insusit nici o critica, dar laudele sunt la loc de pret in inima si in orgoliul meu. M-am obisnuit si cu ideea de a fi considerat un bucatar care mai scrie din cand in cand, avand in vedere ca toata lumea a uitat, se pare, ca am si eu o slujba civilizata.

Zilele astea am auzit foarte multe persoane vorbind despre cum ar trebui sa fim mai buni ca e Craciunul, sa fim mai putin egoisti si mai intelegatori in perioada sarbatorilor. Iar azi, cand scriu acest articol, buna mea prietena Sonia, care de curand a nascut si are grija de Luca, tocmai imi spune ca nu a mai putut iesi in oras si ca duce dorul atmosferei de Craciun. Eu cred ca spiritul dumnezeiesc ar trebui sa fie in noi in fiecare zi, nu numai timp de doua saptamani in decembrie. Ceea ce vad acum in Romania seamana tare mult cu obiceiul bocitoarelor care nu au nici o legatura cu mortul, dar induc o stare emotionala in mod artificial. Din limitatele mele cunostinte despre marile religii ale lumii, nu cred ca am descoperit in vreuna un indemn de a fi bun de Craciun sau cate un precept de genul “Nu fura de Craciun”. Cred ca sarbatoarea e de fapt in noi si poate fi in fiecare zi sau niciodata. Asa cum spune Maestrul, fericirea nu e un sentiment, ci o stare. Fericirea e o stare de a trai. Ori e, ori nu e. Nu se poate atinge, nu se poate gasi prin cautare si, mai ales, nu se poate recunoaste. In momentul in care ne punem intrebarea “oare sunt fericit?”, fericirea a si plecat mai departe, ca un fluture.

Cred eu ca ar trebui sa ne urmam indemnul inimii in fiecare zi, dar ca sa-ti urmezi inima si sa actionezi in functie de ea, ai nevoie de foarte multa vointa. E unul dintre cele mai mari paradoxuri ale sufletului. De multe ori anul acesta m-am simtit fericit in unele restaurante, pentru ca spiritul era de asa natura. In altele m-am simtit nedumerit de ignoranta si de lipsa de bun-simt a unora. Dar cred ca toate astea fac parte din viata. In natura lucrurile nu sunt bune sau rele – natura e prea nepasatoare fata de bine sau rau. Eu sunt de parere ca in natura nu exista nici premii, nici pedepse, ci doar consecinte. Si in viata noastra lucrurile stau la fel. De pilda, consecinta comportamentului personalului de la Bistro Arles a fost ca nu le-am mai calcat pragul de atunci si nici n-am sa o mai fac vreodata. De fapt, incerc sa-mi amintesc pentru ce le-oi fi dat cel de-al doilea Imre. Un tratament similar am primit la La 80 – nici acum nu mi-am iertat faptul ca am pierdut o frumoasa dupa-amiaza de inceput de vara cu niste oameni care in mod clar nu-si doresc clienti.

Tot la capitolul “Daca nu mor de foame nu ma duc acolo” poate fi trecuta si tentativa (nereusita, evident) a micului investitor grec din Cotroceni, de la Mythos. Sunt convins ca o reconversie profesionala i-ar face bine si lui si eventualilor clienti care, slava Domnului, nu sunt prea multi. De asemenea, in afara de cazul in care va fugareste cineva sau frigul de afara va impinge inauntru, incercati sa evitati Passo Doble, care, dupa cum spuneam la momentul vizitei mele in acest loc, e un Passo Doble impiedicat.

Cum cititorii mei sunt mult mai importanti decat bunastarea patronilor de restaurant, incerc sa-i feresc de locurile unde nu mi-as trimite prietenii. Dar, pentru ca sa fiu corect, am sa revizitez totusi aceste locuri, ca sa vad daca merita sa-mi schimb parerea sau, dimpotriva, sa o reiterez. Mi-e oarecum teama de a-i critica pe altii, pentru ca inca nu am vazut nici o matura care sa nu se fi murdarit ea insasi. Din fericire, locurile de evitat au fost mai degraba exceptii, nu regula. Lumea restaurantelor din Bucuresti in mod cert s-a imbogatit cu noi aparitii in 2005. Unele s-au nascut sub steaua buna a unor oameni harnici si cu bun-gust, dar altele ar fi facut un serviciu clientilor daca nu s-ar fi deschis. In ultima categorie intra si Casa Ardeleneasca, pe care o premiem cu titlul “Dezamagirea Anului”. Am fost atat de incantat cand am vizitat Casa Ardeleneasca prima data – locatie somptuoasa, servicii impecabile, mancare de casa, gustoasa. Dar, din pacate, putine saptamani i-au trebuit pana cand a reusit sa devina precum politicianul nou ales – a promis mult la inceput, dar nu s-a tinut de cuvant. In cazul in care cei de la Casa Ardeleneasca s-ar indoi de judecata mea, le sta la dispozitie manunchiul consistent (nu ca supa lor de gaina) de mesaje de la cititorii care i-au vizitat la recomandarea noastra.

Insa am gasit si multe lucruri bune anul acesta, asa ca nu o sa cad in pesimism. Totusi, ce fericiti sunt pesimistii pentru ca pot dovedi ca nu exista fericire. Dar eu sunt fericit pentru ca stiu ca exista restaurante bune.

Asa ca haideti sa iesim putin din Bucuresti. Imi aduc aminte cu multa duiosie, la inceputul verii, cat de mult mi-a alinat tristeturile sentimentale senzationala cherhana a lui Vasile Briceag. Iti multumesc, Vasile, pentru nemaipomenita ciorba de peste, pentru barbunul prajit cu mujdei de usturoi si pentru serviciul atat de plin de caldura. Macar pentru o dupa-amiaza ne-ai vindecat, pe mine si pe prietenul meu, de inima-albastra. In semn de recunostinta, primeste, te rog, titlul de “Cea mai buna cherhana a anului 2005 de pe litoral”. Dupa cherhanaua lui Vasile Briceag am inteles ca intr-un singur fel poti sa profiti de inevitabil – daca i te supui. Asa a fost si despartirea mea – atunci am profitat de inevitabilul care trebuia sa se produca: cand am reusit sa ma supun.

Numai ce-am venit inapoi de la mare cu sufletul aproape vindecat si mi-a eliminat de tot supararea pranzul de la La Cena – zgomotos, agitat, un italian adevarat si cu un meniu greu de egalat. Isi merita pe deplin titlul de “Cel mai bun restaurant italienesc al anului 2005”. A fost insa greu sa-l departajez de Macheroni, unde Carlo mi-a ridicat sederea la rang de nespusa placere de gourmet. Asa ca poate imparti titlul de “Cel mai bun restaurant italienesc” cu La Cena.

Tot anul acesta, dupa ce m-am facut grup de interes, am hotarat sa ma las de politica si sa ma ocup de lucruri elegante, asa ca am descoperit si alte locuri minunate.

Eleganta la om vine din interior si, pentru cei care nu pot sa o defineasca, este opusul a ceea ce fac politicienii din toate partidele, fara deosebire, indiferent de culoarea politica. Eu unul i-as trimite mai ales la Casa Vernescu, pentru ca locul e atat de elegant si stilat, incat nu ai cum sa nu te molipsesti. Ca atare, titlul de “Cel mai elegant restaurant din Bucuresti”, care ii revine Casei Vernescu, este doar o recunoastere a meritelor si nicidecum un premiu. Felicitari celor care au reusit sa ridice si bucataria la inaltimea arhitecturii casei, desi n-as fi crezut ca e posibil.

In ceea ce priveste restaurantele nou-intrate in circuit, Xanadu este cu siguranta o pata de culoare. Si cand vorbesc despre culoare ma refer la conceptul coloristic, culinar si la designul interior. Tot la categoria restaurantelor care s-au deschis anul acesta intra si Offshore, un loc decorat cu mult rafinament si care, impreuna cu Xanadu, imparte titlul de “Restaurante noi in top”. Ma abtin totusi sa merg mai departe cu calificativele pentru cele doua restaurante, pentru ca doresc ca valoarea lor sa fie confirmata si consolidata de trecerea timpului. Acelasi lucru e valabil si pentru “Cel mai bun restaurant chinezesc al anului”, Dragonul de Aur (Golden Dragon), un loc superb, cu o bucatarie chinezeasca imperiala, unde nu o sa gasiti eternele pachetele de primavara. Deocamdata isi merita pe deplin titlul.

Anul acesta, toamna a adus melancolia, desi n-as putea spune ca am regretat vara care a trecut. Mi-am dat seama ca am memorie buna daca stiu ce trebuie sa imi aduc aminte si ce trebuie sa uit. Odata cu toamna, au venit si bucurii, printre care bucuria faptului ca n-am uitat ca trebuie sa uit. Iar la Casa Taraneasca de la Triumf, intr-o dulce dupa-amiaza de toamna, mi-am adus aminte de must, de celebra mancare “taci si-nghite”, de borsul de gaina fierbinte cu leustean si busuioc, de bolmos cu cas de oaie proaspat, adica de tot ce e mai bun in bucataria romaneasca. Nu incape vorba ca Triumful e “Cel mai bun restaurant romanesc al anului”. Si daca te nimeresti la un sfarsit de saptamana de toamna, inainte de postul Craciunului, poti sa asisti si la o nunta romaneasco-bucuresteneasca, unde mireasa nu stie inca la ce sa se astepte si topaie fericita din BMW. Restul va veni mai incolo. Dar treaba e cinstita.

Am vazut unele lucruri interesante in 2005, dar, in mod cert, la urmatoarea categorie nu m-as fi gandit singur daca nu m-ar fi ajutat colega mea Raluca. Ea mi-a sugerat ca am putea instaura categoria “Restaurantul de fite”. Unde Rouge Toujours castiga detasat. Pentru fetele care inca nu s-au maritat sau nu au gasit inca investitorul (in ele – in toate sensurile): treceti pe la Rouge, unde sigur veti gasi cativa lupi tineri. Iar in cazul in care nu aveti noroc, Angel”s va asteapta alaturi, la o aruncatura de inel cu diamant. In orice caz, “Restaurantul de fite al anului” este clar Rouge Toujours.

Desi are doar un an, a crescut cat altii in zece si pe mine m-a castigat de musteriu permanent prin simplitatea traditiei, prin ospitalitatea balcanica – mai scortoasa, mai infipta, dar care nu face altceva decat sa-ti dovedeasca adevarata prietenie fata de client. Taverna Sarbului a intrat in Top 3, fiind “Cel mai bun restaurant etnic (balcanic)”. Oare sarbii sunt in Balcani? Intotdeauna am avut o problema cu delimitarea geografica a Balcanilor, dar, ce-i drept, zona e usor de detectat comportamental. Taverna Sarbului dovedeste ca termenul de “balcanic” poate fi folosit si in sens nepeiorativ.

Una dintre cele mai placute descoperiri pentru mine a fost locul unde am putut sa aduc omagii Femeii si m-am bucurat de o bucatarie rafinata. Fara a fi fetisist, am admirat sincer de la masa creatiile vestimentare elegante, intr-un ambient de exceptie, la Dada, pe care il declar “Cel mai original restaurant al anului”. Cand spun original ma refer si la caracterul eclectic, dar in acelasi timp foarte inchegat al locului, la culori, la forme, la romantism. Cand am sa o descopar pe Ea, decat sa o cumpar de la Angel”s, mai bine sa o coplesesc la Dada. Cata dreptate avea Maestrul cand spunea ca “fericirea nu depinde de ceea ce avem, ci de cum folosim ceea ce avem. De ce sa ne dorim mai mult, cand nu ne putem bucura nici de ceea ce avem?”

Si asa, filosofand, ajungem la sfarsitul acestui clasament, la restaurantul care, din momentul in care l-am descoperit, de fiecare data cand i-am pasit pragul m-a facut sa ma simt unic, respectat, tratat cu eleganta si cu o bucatarie rara. O vinoteca unica in Bucuresti, un loc unde poti sa ciugulesti o bucata de parmezan, un salam italienesc, masline asezonate cu mirodenii – cat sa-ti deschida apetitul pentru ca pe urma sa te poti bucura de minunatii: de la raritati de fructe de mare pana la specialitati italienesti, de la un cotlet de berbecut tinut in bait pana la deserturi regesti. In toate se simt pe deplin inima si pasiunea proprietarului si ale personalului. N-am intalnit pe nimeni care sa nu fi vorbit la superlativ despre “Restaurantul Anului” – Garibaldi, care, intr-adevar, a invins si la Bucuresti.

Dupa cum vedeti, au fost mult mai multe lucruri frumoase anul acesta decat tristeturi. M-am bucurat de voi, cititorii, si de aprecierile voastre, m-am bucurat de prieteni buni, m-am rasfatat cu mancaruri extraordinare, m-am bucurat de dragostea unor oameni care insemana mult pentru mine: Pepe, care a fost alaturi de mine si mi-a luminat zilele, iar miracolul aparitiei prietenului meu Luca a facut anul 2005 cel mai special dupa 1981. Pentru cei care nu stiu, Luca e cel mai destept si mai frumos nou-nascut, cu preferinte gastronomice clare. A dovedit-o cand, la trei saptamani, o parte din laptele matern nedigerat mi l-a pus pe reverul hainei, spunand: “Nu-i asa ca asta nu e asa de bun ca cel de ieri?”

Daca fiecare dintre voi veti face bilantul, sunt convins ca veti gasi cel putin atatea lucruri bune in viata voastra cate mi s-au dat mie.

Cat despre acest mic clasament, sunt convins ca si Radu Anton Roman ar fi de acord cu el. Radule, te rog si pe aceasta cale – vorbeste cu ingerii sa sune clopoteii mai cu veselie pentru noi toti, acum de Sarbatori. Va urez Craciun fericit si Dumnezeu sa va binecuvinteze! peter.imre@zf.ro

Ceasuri & Bijuterii