Intre spioni cu palarie si graffiti

Daca stii unde sa cauti. Unele lucruri si locuri raman mereu aceleasi: de la plimbarea in Cismigiu, la ciocolata cu rom sau buchinistii de la Universitate, mai toti ne promit sa ramana la fel, schimbandu-se doar in punctele esentiale. O varianta autohtona a buchinistilor Parisului, hoteluri cu spioni in registre, restaurante cu statui – am ales “branduri” care nu sunt si nu ar putea fi legate decat de Bucuresti. Dar ce le face sa fie “legende” ?

Athenee Palace (acum Hilton)

Fara sa aiba o arhitectura spectaculoasa (doar moderna pentru vremea aceea), fiind inspirat de hotelul Lutetia din Paris, e un brand pentru ca a rezistat istoriei si si-a pastrat statutul de lux. Ce nu stiu oaspetii e ca hotelul a fost scena unor intamplari demne de romane politiste. Athenee Palace a fost readus de curand in atentie datorita traducerii recente a unui roman scris de Rosa Goldschmidt, contesa de Waldeck, corespondenta Newsweek in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Ea a lansat ipoteza ca hotelul avea anumite atuuri foarte potrivite acelor vremuri, pentru ca din camera ei putea auzi fara efort discutii petrecute in alte parti ale cladirii, iar in barul de jos se auzea cu usurinta dintr-un colt in altul. Agenti Gestapo, trupe sovietice si spioni de tot felul probabil ca au apreciat aceste amanunte, pe langa serviciile incluse in pretul cazarii. A fost construit in 1912, iar intr-o vreme era cel mai elegant hotel al capitalei. Peisajul pitoresc era completat de intelectuali si cocote. In 1948 e nationalizat si Securitatea preia stafeta. In anii ’90 e preluat de lantul Hilton, iar astazi se mandreste cu haute cuisine, o galerie de arta si sali de conferinte.

Club A

Chiar in anul in care campiile de la Woodstock erau pline de dans si libertate si in Bucuresti s-a infiintat Club A, cam in acelasi scop. “Sanctuarul” din Blanari 14 a fost timp de 20 de ani, inainte de ’89, printre putinele locuri in care te puteai simti liber sa te distrezi si liber sa-ti prezinti lucrarile daca erai artist (muzician, scriitor, pictor sau sculptor). Multe dintre marile nume de astazi ale teatrului, filmului, literaturii, artelor plastice si muzicii romanesti au debutat in serile artistice organizate de Club A. De aici si deviza “Club A – si devii altcineva”. Si astazi mai au loc in club lansari de carte si albume muzicale, expozitii si cenacluri, petreceri si concerte folk si rock. In plus, tematicile disco ale serilor de club din anii ’70 au fost inlocuite cu petreceri ca MujDei Party, Adevarul lu’ Pacala, Petrecere de Dragobete, Balul Pionierilor sau petrecere de Martisor. Oricum indiferent de petrecere sau zi din saptamana clubul e mereu plin de studenti, rockeri, nostalgici sau doar oameni care au auzit de traditia locului (am vazut si o echipa de rugby din Anglia care pareau ca se simt la fel de bine in club precum studentul la arhitectura de la bar).

Capsa

Sau cum a ajuns o cofetarie institutie a vietii culturale si politice bucurestene (la sfarsit de secol XIX). Infiintata de fratii Capsa, a fost la inceput doar o cofetarie cu multe feluri de dulceata (36!). Dupa ce maestrii cofetari au fost medaliati la Viena si au organizat primul dineu oficial al regelui Carol I, Capsa a inceput sa fie frecventata de intelectuali, care organizau aici adevarate dezbateri, asa incat era un fel de Parlament Bicameral neoficial. Bacalbasa scria insa ca aici era si locul unde protipendada venea vara sa manance inghetata. Doamnele nici nu coborau din trasura, fiind servite acolo, iar cele mai respectabile ocoleau locul, deoarece la mesele de pe trotuar stateau barbati prea putin respectuosi. Capsa e acum hotel de 5 stele, iar cofetaria sa e inca vizitata pentru joffre si amandine. Si inca un motiv sa fie brand: din 1948 pana dupa revolutie s-a numit chiar Bucuresti.

Buchinistii de la Universitate

Sunt acolo inconjurati de cartile lor vechi, de zeci de ani, doar ca intre timp s-a mai schimbat cate ceva. Oamenii sunt altii (sau poate unii dintre ei au ramas aceeasi doar ca le-au crescut barbi albe), dar au acelasi aspect de personaje boeme, fascinante si prafuite (poate si de la traficul infernal din centru) ca si obiectele pe care le vand, fie carti sau discuri vechi de muzica romaneasca. Doar ca langa rafturile pline de literatura de pe trotuar a aparut marca modernitatii, stencilsuri cu personalitati literare romanesti precum Cioran sau Eugen Ionescu sau actrite retro. Iar intr-un viitor plan urban se vorbeste despre unirea trotuarului din spatele Universitatii cu cel de la Arhitectura printr-o bolta de sticla, anticariatul ad- hoc devenind cel mai mare din Europa de Est, cu sali de proiectie, conferinte si cafenele literare.

Lipscani
Strada Lipscani pastreaza cu incapatanare izul vechiului Bucuresti. Il pastreaza in putinele magazine ce au ramas “de stat”, in care gasesti palarii si jobene, pantofi demodati si vanzatoare la fel. Tot in zona Lipscani sub litere mari si vechi stau magazinele de antichitati in care gasesti obiecte cu povesti de demult si aroma de trecut.
Poti cumpara de la bijuterii si vesela din portelan apartinand poate de drept unor burghezi care, in dizgratie, a trebuit sa-si vanda bunurile, pana la costume traditionale din Maramures sau esarfe de seara din pene. Dar Bucurestiul din Lipscani a fost colorat si el cu desene graffiti, baruri noi si magazine de haine moderne care nu dauneaza totusi acestei bucati ramase din micul Paris. Tot aici, printre “connaisseuri”, circula legenda unor pasaje subterane pe unde ar disparea din cand in cand copii.

Caru’ cu Bere

Unul dintre cele mai vechi restaurante ale Bucurestiului e probabil singurul local care a ridicat o statuie unui fost angajat (Mos Ghita pivnicerul). Si desi beraria e de origine germana, iar cladirea a fost construita in acest stil, Caru’ a devenit marca a Bucurestiului. S-a deschis in locul actual in 1899 si sub boltile aurii au stat, baut si mancat si Caragiale si Cosbuc si Goga. Decorul aduce a muzeu (picturi murale, vitralii, balustrade sculptate), dar Caru’ e un loc vesel, luminos, care nu intimideaza decat in cazuri rare (chiar apostroful din nume te indeamna sa fii informal!). Pe podeaua din mozaic se danseaza adesea, mai ales ca exemplul e dat uneori de un cuplu de dansatori profesionisti si muzica e variata. De fapt, nici nu stii ce sa crezi: ai magazin de suveniruri ca la muzeu (usor kitsch, e adevarat), ai terasa ca la un bistro si ai vecinatatea unei biserici… Meniul a pastrat legendarii crenvursti cu hrean, ciolanul cu varza, frankfurterii si berea casei. Ca orice loc vechi, are si o anecdota-legenda, cea a gandacului gasit intr-o farfurie si inghitit de un chelner pentru a dovedi clientului ca a fost marar.

Parcul Cismigiu

Loc obligatoriu de plimbare pentru indragostiti (a fi vazut aici e un fel de confirmare oficiala a cuplului), parcul e o colectie de legende marunte: unele legate de liceul Lazar, altele de Rotonda scriitorilor, foisorul cu muzica sau buturuga.
Partea poate cea mai putin cunoscuta e cea dinspre Palatul Kretzulescu, pe unde se spune ca fugeau amantii nesabuiti ai stapanei casei. Intr-o vreme cineva s-a grabit sa numeasca (brutal) aleile si asa a aparut o “Alee a indragostitilor”, care in mod sigur a pus probleme. Numele parcului vine de la “marele cismigiu”, cel care se ocupa de cismelele orasului si care isi avea si locuinta aici. Abia sub domnia lui Gh.
Bibescu incepe sa ia forma de gradina publica, fiind conturat de un peisagist vienez si terminat in 1854. Inainte, pe insula unde sunt si acum restaurante era un local rau famat asemanat cu taverna talharilor din Misterele Parisului.

Ciocolata cu rom si eugenia

Ciocolata cu rom pare un desert destul de controversat, dar 100% romanesc si cu o traditie cam de pe vremea cand puneam bananele la copt pe dulap. Prima reclama la “Rom tricolor”, “Partidul te vrea tuns, roackere” a parodiat perioada comunismului, iar ultimul ad parodiaza perioada mai recenta a manelismului.
A devenit un simbol al vechilor si noilor ingrediente romanesti. Si eugeniile au gust de Bucuresti comunist, de pauza de masa la scoala pe cand purtam uniformele de pionieri, un gust dulce al unei perioade amare. Daca mentosanele, bomboanele Cip si inghetata Polar nu se mai gasesc, eugeniile sunt si acum in magazine, dar rar le mai cumperi cand ai atatea variante de ciocolata cu nuci, alune, stafide, caramel, crema de capsune etc.

Dambovita

Singurul rau al orasului a trecut si el prin multe de-a lungul istoriei. De la morile de apa care ii impodobeau malurile in secolul al XVII-lea, la pescarii amatori care se agata azi de cea mai mica speranta de a prinde un peste. Lumea tot incearca sa atraga atentia asupra lui: vara trecuta s-a derulat proeictul “Start Dambovita”, cand un grup de studenti a stat doua zile pe mal si a facut un sondaj, anul acesta a fost o dezbatere la ICR, iar pe 21 martie, de Sarbatoarea apei, s-au pictat cateva panze. ICR a rezumat de curand o serie de proiecte de “revitalizare” a Dambovitei: de la un pod cu aspect futurist in zona Operei, la insule si camere urbane sau apartamente gen Info Box pe malul sau. In viziunea altui arhitect, raul ar trebui sa fie “axa verde” a capitalei.

Eveniment made in Bucuresti

“I love Bucharest” este poate cel mai “iubitor”. A fost initiativa unei echipe de artisti, care vor sa implice bucurestenii in reabilitarea spatiului public, iar pe tinerii artisti independenti – in viata societatii. Programul este sustinut de Asociatia din Pod si Galeria Mora. Au organizat printre altele Roll Up Art (proiectii ale unor lucrari de arta contemporana), Strada Cartii, Puzzle Project sau Urban Feeling (terasa La Motoare). Si in asteptare sunt cateva proiecte interesante: pictarea pasajului Lipscani cu livezi, animale, pasari, “pentru a schimba starea locului si a crea impresii” (Marilena Burcea, pe blogul proiectului) sau “Sala de Asteptare”, care isi propune decorarea peretilor salii de asteptare din Gara de Nord, cu fotografii de mari dimensiuni ale unor alte sali de asteptare din alte gari. “Imaginea altor oameni in aceeasi situatie, asteptand un alt tren, altcandva si altundeva, ar putea crea sentimentul de conexiune si dorinta de a calatori si de a descoperi”, scrie Aneli Munteanu pe acelasi blog. Tot ei sunt responsabili de citatele celebre de pe zidurile Universitatii si de stencilurile care imbraca dulapurile anticarilor.
Asa incat studentii sau trecatorii aflati intr-o eterna asteptare in statii pot medita pe o tema la alegere.
In luna mai a anului 2008, echipa I love Bucharest vrea sa amplaseze bannere cu proverbe si zicatori romanesti pe fatada Universitatii.

Observatorul astronomic “Amiral Vasile Urseanu”

Este situat tocmai in centru, pe Lascar Catargiu nr. 21. Poate tocmai din cauza asta oamenii se opresc mai degraba la zecile de cafenele din preajma decat sa vina aici sa “le intre ‘razele’ stelelor in ochi de la mii de ani lumina distanta”, dupa cum s-a exprimat poetic unul dintre ghizii Observatorului. Cladirea Observatorului astronomic a devenit in anul 1950 institutie publica de profil si si-a pastrat rolul si aspectul antic pana in ziua de astazi, in ciuda schimbarilor din jur.
Pe langa faptul ca poti vedea cerul mai aproape, primesti informatii educative ambalate frumos precum “Saturn este atat de usor ca daca l-ai pune in cada ar pluti”. In plus pana si portarii au povesti despre tabloul de la intrarea in Observator, unde sunt infatisati amiralul Urseanu impreuna cu nevasta sa. Intrarea este doar 4 lei (2 lei redus pentru studenti), iar observatiile de seara au loc marti, vineri si sambata intre orele 19 si 22.

Scoala Centrala

Orice bucurestean care a studiat aici e invidiat. Si nu doar pentru numeroasele colege, ci si pentru interioarele elegante. Ce alt liceu se poate lauda cu o fatada plina de nume de printese si regine (pentru inspiratie) si o curte interioara ca in romanul La Medeleni (numai ca aici zarzarii sunt inlocuiti de ciresi japonezi)?
Cladirea actuala a Scolii Centrale de pe Strada Icoanei a fost construita de Ion Mincu in 1890 si este acum monument de arhitectura. Scoala a fost infiintata de Barbu Stirbei in 1852 si era destinata la inceput fiicelor de demnitari.
De la “Pensionat domnesc de demoazele” la echivalentul feminin al liceului Sf. Sava nu a fost decat un pas. Desi dupa 1948 a luat denumirea “populara” de Liceu de filologie-istorie Zoia Kosmodemianskaia, spiritul de pension s-a pastrat, iar acum e scoala bilingva romano-franceza si a revenit la numele de Scoala Centrala.
Chiar daca dupa Revolutie a fost cunoscut mai ales drept liceul preferat de odraslele fostei si actualei protipendade, locul isi pastreaza sarmul nobiliar – salile de clasa imense si elegante, faimosul culoar intunecat care duce spre biblioteca, laboratorul de limba franceza, amfiteatrul unde se pun in scena piese de teatru.
Iar elevii care fug de ora de fizica sau de matematica se refugiaza uneori in Gradina Icoanei sau in Parcul Ioanid.

Ceasuri & Bijuterii /Clasic in Bucuresti