Intre paiete si rochia ucigasa

Am mai scris despre ceea ce eu si majoritatea prietenelor mele numim “terapia prin cumparaturi”, dar care a fost categorisita drept un sindrom sau chiar o boala de catre unele persoane prost informate si rau intentionate si care nu inteleg ca astfel noi sprijinim cresterea economiei.

In orice caz, zilele trecute am realizat ca, de fapt, acest gen de terapie exista de multa vreme, nefiind doar un fenomen al vremurilor consumeriste in care traim. Mi-am amintit cum, la o frageda varsta, citeam “La paradisul femeilor” de Zola, doua volume in care scriitorul francez se ocupa numai si numai de shopaholice. Pe atunci femeile se napusteau la haine, umbrele, manusi, esarfe, museline si alte lucruri care au evoluat in jeansii si ciorapii plasa de astazi. In plus, este singurul roman al lui Zola care are un sfarsit fericit, unde eroii principali nu mor in conditii ingrozitoare, nu se sinucid sau se scufunda intr-o saracie abrutizanta. De unde rezulta ca shoppingul ajuta.

Cu aceasta concluzie in cap m-am repezit intr-un conglomerat de magazine cu misiunea clara de a-mi cumpara cate ceva (sau “tone de haine”, dupa cum tendentios afirma un prieten). Totul a inceput bine – am intrat plina de sperante prin magazine, cautand un pretext cat de mic pentru a cheltui niste bani. Desi afara era frig si vant, m-am gandit sa incerc o rochie de vara, care parea facuta dintr-un fel de in, dar care am aflat ulterior ca era ca si tunica responsabila pentru moartea lui Hercule – de imbracat o mai imbraci, dar pe urma e imposibil sa o mai dai jos. Dupa ce ca avea o croiala cel putin stranie, cand am incercat sa o scot, s-a lipit incapatanata de mine si m-am trezit intr-o pozitie ciudata, sugrumata de rochia ucigasa. Mi-am sucit un umar in sfortarile disperate de a o scoate, m-am opintit, am tras si intr-o parte si intr-alta, dar era imposibil. Nu mai puteam sa o misc nici in sus, nici in jos, asa ca ramasesem cu ea peste cap si ma gandeam disperata ca va trebui sa o tai sau ca, vazand ca nu mai ies din cabina, vanzatoarea va trebui sa cheme vreo doua ajutoare care sa ma extraga din rochie in vazul intregului magazin. Dupa ce am suferit asa cateva minute, care mi s-au parut o vesnicie, am reusit sa ma eliberez din tentaculele de panza, sperand ca nu exista camere de luat vederi in cabinele de proba, pentru ca altfel cineva va avea cu ce sa ma santajeze o viata intreaga.

Cam zguduita de lupta prin care trecusem, am continuat totusi curajoasa prin celelalte magazine, dar excursia s-a terminat intr-un mod foarte deprimant. Cred ca magazinele bucurestene au facut un sondaj sau niste “focus grupuri” ca sa ma dau mare si sa folosesc termeni de marketing, din care au aflat urmatoarele date vitale: se cauta imbracaminte si incaltaminte care poate fi purtata fie doar de doamnele care se plimba noaptea prin fata hotelurilor din Bucuresti si care, astfel imbracate, nu au cum sa treaca neobservate, fie de persoanele carora li se pare normal sa se poarte multe paiete, margele, culori fosforescente, bluze taiate si foarte multe volane in viata de zi cu zi.

Cred ca pana la urma o sa cumpar rochia ucigasa. Macar nu are paiete. raluca.badea@zf.ro

Stil de viață