Intre cumparatorul cu conserva si vanzatoarea cu spranceana

Exista doua lucruri in Bucuresti care ma umplu de groaza. Nu sunt soferii, desi din zi in zi mi se pare ca traficul se umple de tot mai multi obsedati, kamikaze, teroristi si alte creaturi care probabil ca se trezesc in fiecare dimineata si isi jura ca va fi ultima zi din viata lor (si a altora).
Nu mi-e teama nici de craterele din strazi, pentru ca ma calmeaza gandul ca, daca o sa cad intr-o groapa adanca, o sa ies la suprafata prin Australia sau Noua Zeelanda, ceea ce nu m-ar deranja.
Nu ma sperie nici bucurestenii cu multe carate pe falange, multe masini in curte si multe cuvinte plastice in gura, pentru ca stiu ca, de fapt, in spatele tuturor aerelor se ascunde un imens complex de inferioritate si o viata cumplit de plicticoasa – ce folos ca ai bani daca nu te duce capul decat sa iti “faci concediul” la un hotel de super fite de pe litoral, unde o bere costa cat un bilet pe o zi pentru tot Luvrul? Sau daca toate milioanele nu sunt bune decat ca sa cumpere haine pe care scrie cu litere imense marca producatoare?
In cazul meu, primul lucru care ma sperie in Bucuresti sunt oamenii care merg la cumparaturi. N-ar trebui sa fie asa, pentru ca, vorba ceea, sunt veterana cu experienta – doar am supravietuit catorva lupte corp la corp cu hoarde de femei innebunite de reducerile la haine de prin strainatati.
Pe atunci, vazand occidentalele foarte bine hranite care isi smulgeau una alteia cate o bluza sau un pantof, in vreme ce vanzatoarele isi frangeau neputincioase mainile sau aratau ca si cum si-ar dori un Kalasnikov, m-am gandit ca am vazut cea mai cumplita latura a consumerismului si ca mai rau de atat nu se poate.
Cata naivitate… Adevaratul test al andurantei si al capacitatilor de supravietuire are loc intr-un hipermarket din Bucuresti. Vene pulsand, fete congestionate, injurii, oameni care mai au putin si se omoara cu cutiile de conserve etc. Si asta intr-o sambata ca oricare altele – nici macar in saptamana de dinainte de Craciun. In momente de genul asta ii inteleg pe cei care stau zile intregi fara sa manance.
A doua chestie care ma sperie – vanzatoarele.
Mai ales cele din magazine de lux – adica nu neaparat cu marfa de lux, ci cu preturi cat casa. Cred ca teama mi se trage de cand eram studenta si, din cand in cand, mai intram si in cate un magazin mai cu pretentii, ca sa imi fie clar la ce pot sa aspir.
Problema e ca vanzatoarele simteau imediat ca nu am bani si montau o campanie de intimidare la adresa mea: spranceana ridicata, zambetul compatimitor/iritat, susoteli si, lovitura de gratie, inspectarea evidenta, de sus pana jos, a fiintei nedemne sa se afle langa boarfele cu pret prohibitiv. Intre timp, am inceput sa-mi “castig painea”, m-am distins printr-o neobosita colectionare de toale, dar tot n-am reusit sa scap de groaza de vanzatoare.
Departe suntem de modelul parizian sau roman, de exemplu, unde, fie vanzatoarele sunt extrem de prietenoase, chiar daca e vorba de un magazin cu super pedigree, fie, la stabilimentele care chiar nu vor sa se oboseasca cu oamenii obisnuiti, exista garduri, porti incuiate si posibilitatea de a intra doar pe baza de programare. Mi se pare mult mai onest.
Cat despre romancele care fac cariera din a stramba din nas la potentialii clienti, pot sa le spun doar atat: sigur nu o sa primiti vreun bacsis de 15.000 de dolari, cum i s-a intamplat unei vanzatoare foarte amabile din State.
Si inca ceva: tipul care si-a asortat pantofi sport la pantaloni de costum si pe care il catalogati imediat drept “nimeni” poate fi milionar in dolari.

Gastronomie /DESPRE LUME SI VIATA