In desert

Sunt la 3.640 de metri altitudine. Oboseala abia ma lasa sa ma concentrez asupra imaginilor pe care le am in fata. Pe culmi ma intampina suburbiile in care neajunsurile traiului zilnic si-au pus amprenta profund. Coborand spre centrul orasului ma frapeaza cele doua fotografii pe care le am in fata. De o parte este imaginea unui oras total diferit fata de ce am vazut la intrare, unde cladirile inalte si verdele parcurilor imi promit o experienta unica.

De cealalta parte este fotografia catorva varfuri din Anzi ce strajuiesc orasul. Acoperit de zapada, Sajama Volcano, cel mai inalt dintre ele si, de fapt, cel mai inalt din Bolivia, vegheaza din partea de vest. Ajung in centrul orasului si observ cu surprindere cum arhitectura coloniala, bancile, cladirile impozante de birouri si muzeele convietuiesc laolalta cu chioscurile vanzatorilor semiambulanti, insirati intr-o ordine numai de ei stiuta pentru a vinde orice, de la ace de cusut pana la ceaiuri de plante. Gasesc decalajul mult prea mare si continui sa explorez prin pietele umplute pana la refuz de produse traditionale de toate tipurile, pentru toate nevoile. Exista acolo cate ceva pentru fiecare – fructe aromate, amestecuri culinare apetisante, legume proaspete, suveniruri ingenioase, cu specific, manufacturate de profesionisti. Punctul de intalnire al studentilor, al batranilor, al oamenilor de afaceri si al oamenilor simpli totodata este o piateta circulara unde porumbeii isi tin in fiecare zi numarul artistic de redare a zambetului pe fetele spectatorilor. Forfota fara zi sau noapte transmite pulsul alert al celui mai populat oras bolivian. Sunt pe drum spre Uyuni si mi-e frig. Incerc sa imi imaginez cum va fi atat de mult asteptatul desert. Uyuni este un orasel minier in partea de sud-est, la 3.650 de metri altitudine, cu vanturi aprige datorate suprafetelor plane foarte lungi si cu mari restrictii de apa. Este punctul de plecare in expeditia de 3 zile prin desertul de sare, Salar de Uyuni, unde sunt 10 miliarde de tone de sare, din care 90% sunt folosite pentru consum. Nimic din ce mi-am imaginat nu se regaseste in ceea ce simt acum. Albul omniprezent imi oboseste cumplit ochii. As vrea sa mi-i odihnesc intr-o alta imagine, dar rar gasesti alta imagine aici pentru ca sarea domina locul, iar albul iti invaluie creierul. Imi spun ca este o zi ideala pentru un final. Asa imi imaginez eu raiul: un alb orbitor. In prima jumatate de ora de mers prin Salar am avut ca obiective un cimitir de trenuri unde fascinatia imi friza tristetea si o comunitate de cateva familii de bastinasi ce locuiesc in case construite de sare. Pentru acestia singura sursa de venit este turismul. Sursa de apa este una indoielnica. Calatorii americani cu care sunt pe drum par foarte extaziati de desert judecand dupa agitatia, glumele si comportamentul numai bune pentru a fi postate pe YouTube. Albul imi impune liniste deplina. Raman muta de uimire cand, dupa un drum lung si fara oprire, primele forme de viata pe care le intalnesc in acest loc aparent fara viata ajung la varsta de 800 de ani si au peste 15 metri inaltime. Sunt pe Isla de Pescado, unde isi duc traiul de secole diferite specii de cactusi care ma fac sa ma intreb daca nu cumva am schimbat povestea. E atat de diferit si de neasteptat si totusi atat de coerent in ceea ce priveste amenajarea interna a insulei, incat totul se prezinta intr-o perfecta liniaritate cu elementele din jur. Expeditia in Salar continua cu vizitarea lagunelor colorate in rosu, albastru si verde, a gheizerelor de la 4.000 de metri, a izvoarelor calde pentru care trebuie sa induri frigul nasprasnic de sub 0 grade (scaldatul avea sa recompenseze pe deplin suferinta) si, bineinteles, cu experienta dormitului intr-un hotel construit in intregime din sare care, in afara patului foarte rigid, poate sa ofere la fel de multe ca un hostel.

Am hotarat sa urmez drumul catre Argentina si nu pentru a o vizita, desi este pe lista prioritatilor, ci pentru ca foarte aproape de granita se afla un orasel cochet numit Tupiza. Trebuie sa subliniez ca drumul prin canioane pana aici a fost incredibil – eroziunea a rezultat in cele mai ciudate forme de relief. Caldura specifica acestei zone, blandetea oamenilor, serviciile de foarte buna calitate si peisajul arid, cu arbusti de mici dimensiuni, cactusi si roci caramizii mi-au readus in minte imaginile pitoresti din vechile western-uri americane. Am venit aici pentru peisaj si am gasit un concept arhitectural pe care numai natura stie sa il faca asa: formatiuni muntoase rosiatice sculptate in cele mai diverse moduri, pamant gri uscat, iarba inalta si de culoare verde-galbuie, atmosfera prafuita, suieratul vantului printre stanci. Ultima destinatie a excursiei este Copacabana, un orasel pe malul lacului Titicaca, al carui nume deriva din expresia “kota kahuana” care in limba aymara (triburile bastinase antice) inseamna “privelistea lacului”. Spiritul meu vamaiot a fost pe deplin pus in valoare in acest oras al vacantei unde rastamen-ii par a fi de-ai locului, desi ii tradeaza pielea alba, unde restaurantele de pe plaja te imbie sa incerci delicatesele casei – pastravii. Le fac pe toate sau cate putin din toate, iar lui, “Lacului frumos”, ii dedic timpul ramas pana la finalul calatoriei. Lacul Titicaca detine recordul mondial al celei mai inalte cai navigabile din lume (3.821 de metri). Asa ca nu as fi putut rata o plimbare cu vaporasul printre insule catre Isla del Sol care este situata in partea de sud. Insula Soarelui este un simbol al culturii incase din aceasta zona. Gazduieste mai mult de 180 de ruine. Am vazut si eu cateva in timp ce strabateam insula din partea de sud spre nord, inainte de a atinge cel mai inalt punct al ei – aproximativ 4.000 de metri. Este foarte intersant modul in care curge viata intr-un loc unde nu se circula decat pe jos, un loc in care nu sunt drumuri, ci doar poteci. Totul pare sa fie lin – pescuitul si turistii furnizeaza mijloace de subzistenta, iar traditiile sunt cu rigurozitate mentinute. Oamenii sunt simpli, harnici si modesti, iar copiii sunt cei mai bucurosi de oaspeti. M-as intoarce aici fie si numai pentru pranzul pe care l-am luat cand am ajuns in Insula Soarelui la o terasa aflata pe o limba de pamant, la aproape 4.000 de metri peste nivelul marii. In fata am doar lacul de un albastru clar, pastravul la gratar imi incita simturile, exclamatiile francezilor din stanga mea ma asigura ca nu sunt singura entuziasmata. Putinele zgomote de pe strada sunt ale bocancilor celorlalti calatori extenuati fizic, dar cu ochi vii si plini de bucuria frumosului.

Călătorii /Turism