Gherila contra timiditatii

In societatea competitiva timidul e un bolnav, asa par sa fi decis cercetatorii. El are de ales: fie se inscrie intr-o tabara care simuleaza tratamentul militar, fie se inchide in casa si citeste literatura inspirationala.

Timiditatea, o trasatura odata acceptata si chiar admirata, a inceput sa capete valente monstruoase in ochii unora si sa fie pusa la colt de specialistii care o numesc acum “sindrom”.

Faptul ca jumatate din populatia Terrei sufera, intr-o masura mai mare sau mai mica, din cauza ei, nu pare sa ii intimideze pe cercetatori, care au hotarat acum ca sfiala e devianta, intr-o lume in care cu totii trebuie sa fim perfecti.

Terorismul perfectionist din “Gattaca” e mai actual ca niciodata, dar intrebarea ramane: este timiditatea o trasatura de personalitate sau o boala?.

Primele semne in favoarea denumirii de sindrom au aparut odata cu sfaturile pentru “bolnavi” stranse in carti speciale inca din 1980, cand a fost diagnosticata prima oara sociofobia.

Au urmat terapia prin hipnoza si psihoterapia, chiar si tratamente medicamentoase pentru cazurile grave (in mare parte antidepresive sau pastile impotriva transpiratului excesiv).

Nu mai era decat un pas pana la clinicile specializate care sa trateze timiditatea si vreo alti doi pana la “taberele de supravietuire”, in care se formeaza “barbatii adevarati”.

In SUA au aparut de cativa ani astfel de scoli in care barbatii se “dezbraca” de timiditate cu ajutorul unui program asemanator celui militar. De pilda, intr-o tabara situata in padurile din Virginia, Reggie Bennett, fost luptator la Falluja, isi invata elevii sa aplice vopsele de camuflaj pe fata, printre altele.

Acestia sunt foarte ascultatori, pentru ca li se pare distractiv – isi fac chiar si poze. Nu e tocmai ca in armata. Dar sunt si multe asemanari: elevilor li se intocmesc fise medicale complete, pentru ca exercitiile pe care le invata aici pot fi trecute la categoria sporturi extreme: cum sa scapi in cazul in care esti atacat, cum sa supravietuiesti unui accident de masina sau avion.

Daca scopul scolilor clasice “de supravietuire” (aparute in anii ”80) era acela de a cali tinerii sau a-i invata sa fie lideri, cele moderne sunt mai distractive, in sensul ca elementul fantezie e mai evident: sunt simulate o varietate de pericole, de la supravietuirea in mijlocul desertului (dupa prabusirea avionului), la lupta cu trupe de guerilla sau cum sa traiesti trei zile cu mai nimic.

Ceea ce nu inseamna ca aceste conditii nu sunt reale… De exemplu, in timpul cursului “Cum sa supravietuiesti 72 de ore dupa un dezastru”, elevii sunt luati de la aeroport si dusi direct in mijlocul unui desert sau pe varful unui munte.

Poate parea ciudat intr-o tara aflata totusi in razboi (SUA), dar cei care au participat la astfel de tabere (de la radiologi pensionati la directori IT sau studenti la politologie) platind sute si mii de dolari, spun ca atitudinea razboinica nu are legatura cu antrenamentele lor. Nu se pregatesc sa plece in Irak si nici nu sunt fani Bush (neaparat).

Doar ca pentru ei acesta e un mod distractiv de a deveni mai duri, de a se cali pentru lumea reala, in care lupta e mai abstracta, dar nu mai putin dura.

E adevarat, in viata de zi cu zi nu le foloseste faptul ca stiu sa supravietuiasca numai cu radacini de plante exotice, dar fiecare participant spera ca asta il va face mai increzator si mai putin timid cand va prezenta urmatorul proiect sau cand isi va invita colega preferata la o cafea.

Directorul Scolii Tracker din New Jersey sustine ferm ca elevii sai isi pot folosi cunostintele invatate aici in viata de zi cu zi, mai ales in cazul cursurilor “Way of the Wolverine” (un fel de arte martiale cu trimitere la X-Men) si “Urban Scout” (“cercetasul de oras”, care invata tehnici “de evadare”). Unul dintre aceste exercitii presupune mersul pe o buturuga la 2 metri inaltime (legat la ochi), cu o creanga in maini, care se pare ca i-ar folosi in lupta cu adversarul…

Interesul pentru situatii extreme si depasirea lor a aparut odata cu seriale precum “Lost” sau emisuni ca “Survivor”, care stimuleaza spiritul de competitie – mai ales al barbatilor. Cei care nu se mai multumesc cu fotbalul de duminica isi fac aparitia la poarta “taberelor extreme”, in cautare de adrenalina. Minus pericolele reale pe care le-ar avea de infruntat daca s-ar inrola in armata.

Dar viata de zi cu zi depasesete de multe ori scenariile din “Survivor” sau “Lost”. Daca nu prin situatiile ciudate, macar prin intensitatea cu care timizii traiesc evenimente absolut obisnuite. O iesire la bere cu prietenii se poate transforma brusc intr-un sport extrem, urmand ca singuratatea sa ramana de multe ori cea mai buna solutie pentru o seara reusita.

Philip Zimbardo si Lynne Henderson, doi cercetatori de la Standford University, au observat intr-un studiu recent ca 50% dintre persoanele intervievate se declara timizi cronici (cu 10 procente mai mult decat acum cateva decenii).

“Aceasta crestere incepe sa devina un pericol al sanatatii sociale a individului”, adauga ei ingrijorati. Concluzia este ca persoanele timide nu sunt populare, sau, cel putin, nu atat de populare pe cat si-ar dori. Cauza – prejudecatile unei societati in care activitatea sociala a devenit obligatorie pentru succesul garantat.

“De ce timiditatea nu mai este acceptata este un subiect discutabil”, spune Dr. Bernado Carducci, directorul Institutului pentru Cercetarea Timiditatii de la Universitatea din Indiana.

Se pare ca viteza vietii moderne nu le lasa timp timizilor sa se adapteze. Lumea e de mult o jungla, dar acum e chiar o “jungla extrema”, iar lupta pentru supravietuire este mult mai grea decat acum doua decenii, explica dr. Susie Scott, sociolog la Sussex si coordonatorul celor mai recente cercetari referitoare la fobia sociala.

“Timiditatea nu mai este acceptata de societate. Pentru a avea succes, atat in cariera, cat si in viata personala, trebuie sa fim vorbareti, deschisi si sa avem o viata sociala activa. De aceea, persoanele timide si rezervate au ajuns sa fie marginalizate si sa constituie subiectul unor tratamente psihiatrice”, spune dr. Scott.

Si chiar daca se trateaza, multi dintre cei cu aceasta tulburare nu raspund la medicatia si la terapia numita de cercetatori “psihofarmacologia cosmetica” – folosirea pastilelor pentru corectarea unor trasaturi de personalitate. De altfel, ziarul Universitatii din Sussex publica opinia unor profesori care puneau aceasta agitatie tocmai pe seama companiilor farmaceutice care nu stiu cum sa obtina mai mult profit si astfel inventeaza boli si medicamente care sa le trateze.

Cercetatorii sunt de parere ca populatia secolului 21 este mult mai preocupata de respectarea unor standarde sociale in care timiditatea nu-si gaseste locul, decat de ajutarea propriu-zisa a persoanelor cu acest “sindrom”.

Cu alte cuvinte, “scapa de timiditate sau mori incercand”, daca vrei sa ai o viata implinita si adaptata la secolul in care traim, sugereaza specialistii.

Altii cred insa ca timiditatea (boala sau nu) este un factor pozitiv al societatii. Exista foarte multe site-uri care sustin cu tarie ca aceasta “problema” constituie o experienta de mare ajutor pentru cei care vor sa se afirme profesional si social. Una dintre aceste pagini de web (http://members.aol.com/ cyberbettr/shyness.html) are ca slogan “Timiditatea este cine esti cu adevarat”.

Un utilizator al site-ului explica: “Am observat ca exista programe care trateaza timiditatea ca si cum ar fi o problema sau o boala. Eu cred ca initiatorii programelor sunt cei care au probleme, de fapt. Nu vad nimic rau in a fi mai tacut sau mai retras”.

Iar unii specialistii tind sa-i dea dreptate, spunand ca timizii sunt mai putin predispusi spre barfa, comportament agresiv sau impulsiv si cerinte sau asteptari nefondate. Acestia sunt mult mai prudenti si tind sa-si faca prieteni loiali. Pentru ei relatiile interumane sunt foarte importante si de aceea muncesc mult mai mult pentru a le intretine.

“Sunt niste ascultatori foarte buni, empatizeaza mai usor si nu sunt obsedati de detinerea controlului”, adauga ei.

Dar asta nu inseamna nimic pentru scolile de supravietuire, care isi continua netulburate programele demne de Discovery. “Evitati sinele de tren si drumurile prea luminate! Nu uitati, lumina e cel mai mare dusman al vostru” -asa suna unul dintre indemnurile care se aud in timpul antrenamentelor. Exact sfatul de care are nevoie un timid…

In romanul lui Chuck Palahniuk, Fight Club, si apoi in filmul cu acelasi nume, un grup de barbati aparent timizi si cu slujbe plictisitoare se relaxeaza batandu-se pana la inconstienta in subsolul unui bar.

Apoi apar la munca mandri de ochii invinetiti. Multi au observat ca toate personajele au fost crescute doar de mame, ceea ce ar putea explica nevoia lor de a-si demonstra ca sunt destul de macho. Romanul a fost considerat o analiza pertinenta a psihicului masculin contemporan.

Gastronomie