Friends la masa se cunosc: La restaurant cu Peter Imre

In apropiere de Piata Dorobanti, exista o straduta laturalnica pe care casele vechi mai pastreaza atmosfera cartierelor linistite unde duminica, in gradina, se manca o dulceata de visine, servita in chisea, alaturi de un pahar de socata acidulata si rece sau un sprit. Una dintre aceste casute vechi s-a transformat peste noapte intr-un restaurant primitor, botezat Friends.

Ca sa incepem cu negativele, eu in locul proprietarului n-as fi pus pavaj in toata curtea si as fi lasat ceva mai mult verde, dar si asa teiul din mijlocul curtii asigura destula umbra pentru o dupa-amiaza de vara. La fel, daca as fi aranjat eu gradina, nu lasam tomberoanele chiar la intrare, la vedere, dar, fiind o zi de vara cu peste 30 de grade, am tacut si m-am bucurat de umbra copacului si a umbrelelor purtatoare de reclama. Poate nici firele care atarna din pereti nu fac o fatada demna de un restaurant marca Alain Ducasse, dar sunt convins ca, fiind inca la inceput, sunt doar bolile copilariei care se vor remedia in viitorul apropiat.

“La prieteni”, ca sa o zicem mai pe romaneste, nu e un restaurant care sa emita pretentii peste carciumioara de cartier si se vrea exact ceea ce este, contrar unor incercari penibile ale unor localuri asemanatoare ca amplasament, tot de cartier, cum ar fi Moods, unde, in afara de fite si fariseism gastronomic, vizitatorul se mai poate delecta cu lipsa de bun-simt a patroanei. Cei de la Moods sa fie multumiti ca am venit eu sa-i vizitez si nu soacra-mea, care n-ar fi rabdat fara sa cheme Protectia consumatorului.

Revenind la Friends, interiorul este doar o mare sala de masa, probabil ca sa se adune mai multi prieteni. Eventual, poate fi folosita foarte bine si pentru o sedinta de partid, sigur, unul mai mic, asa, mai umanist sau conservator. In rest, nestiind cum functioneaza sistemul, m-am amuzat vazand toate abtibildurile care ne informeaza ca am intrat intr-un “ticket restaurant”. Trebuie ca aceste locuri sunt un soi de cantine pentru muncitorii de astazi, adica managerasi, afacerasi, dealerasi, romanasi.

Oricum, pofta de mancare mi-a venit cand am vazut-o pe chelnerita – dolofana, rumena in obraji, iar burtica ce-i iesea de sub camasuta m-a convins ca fata nu-i gravida, ci ca se mananca bine la Friends.

Meniul e bogat, iar mancarurile au niste denumiri de ai impresia ca le-au scos din repertoriul unui restaurant international. Noi am incercat mai multe doar ca sa va putem relata. Tartarul de somon afumat pe un pat de salata din dovlecei si stropit cu otet balsamic si picaturi de miere ar face fata in orice restaurant mare de prin Europa.

Urmeaza, previzibil, partea cu ciupercile – titlul de “antreul zilei” a fost castigat de fricasse-ul de ciuperci trase la tigaie cu unt, servite cu spanac, lamaie verde, un sos gros de smantana si cu piure dulce de morcovi. Ar fi putut tine loc de antreu, fel principal si desert. Senzational. Dupa cum mi-a spus mie soacra-mea, “Mai, Peter, daca preludiul e bun, si restul e bun”. Stie ea ce zice, ca are experienta.

Saptamana trecuta, cuprins de disperare, prietenul meu George m-a rugat sa-i dau fie numele localului unde se poate manca un gulas bun, fie reteta. Sincer, pana acum n-am avut parte de un gulas adevarat in Bucuresti, dar, in sfarsit, la Friends veti gasi un bol cu zeama groasa, picanta, unde culoarea e data de paprika iute, iar gustul de chimen, de cubuletele de carne de vita si vitel, roz, bine fierte in aceasta zeama. Legumele dau consistenta mancarii, chiar daca o astfel de delicatesa picanta ar merge mai degraba in perioada de iarna, cand afara sunt minus grade. Eu insa, pe baza principiului care recomanda ceai fierbinte in desert, m-am putut bucura de acest deliciu picant in plina canicula. Dupa care, am supralicitat cu o supa de cartofi cu maghiran si costita afumata, care inota in zeama alba si cremoasa, dreasa cu multa smantana. Iesea aburul din farfurie ca fuiorul de fum pe Muntele Harghita dintr-o casuta iarna.

Imi place tare mult sa degust tot felul de bunatati si sa impartasesc cu voi aceste lucruri. Spre norocul meu, contrar “colegului” de la un saptamanal de satira politica, eu am o meserie cinstita care imi aduce bani si nu trebuie sa scriu ca sa traiesc. Nu-l invidiez pentru faptul ca trebuie sa scrie orice ca sa-si castige existenta. Ce mult ma bucur ca imi permit sa fiu obiectiv, contrar atatora care fac aceste lucruri pe bani. Eu nu iau bani pe articolele mele si platesc toate mesele la care mananc. Imi pare rau, dar n-am de gand sa ma deghizez in activist de la societatea civila sau luptator pentru drepturile cainilor pierduti doar ca sa nu ma recunoasca lumea cand ies la masa.

Mai mult, imi semnez articolele si imi asum identitatea. Din nou, spre deosebire de “colegul” meu care se afla intr-o asemenea criza de identitate incat ii e rusine sa-si semneze creatiile. Daca as scrie ca el, si mie mi-ar fi.

Tot in legatura cu “colega”, imi aduc aminte de povestea unui actor renumit care se intalneste dimineata in holul teatrului, inainte de repetitii, cu tanara actrita de o moralitate indoielnica, angajata de o saptamana. Ea ii spune “Buna dimineata, ce mai faci colega?” La care el raspunde: “Buna dimineata, daÃ de cand sunt eu curva?” Asta apropos de “colegul” meu.

Ca sa revenim la lucruri placute, dupa primul fel s-a infiintat din nou rubensiana chelnerita, care cu un faras si o maturica mi-a curatat impecabil masa de firimituri, intr-o armonie pe care as vrea sa o am si acasa. Dar femeia nu-i nici rubensiana si n-are nici faras. Ma refer la femeia de acasa. Mai bine totusi decat sa aiba un facalet.

Dupa ce s-a terminat preludiul, apoi actul I, a sosit si Actul II, timp in care m-am simtit de parca as fi ajuns in sudul Frantei, in Provence.

Dorada aurie (peste alb si gustos din Mediterana, pentru “colegul” meu) imparte farfuria cu taietei prajiti si crocanti, cu un sos de lamaie verde si ghimbir, dar si cu niste pesto rosu. Colega de masa a dat peste o farfurie de paste negre delicioase, amestecate cu rosii proaspete, salvie si busuioc, peste care tronau cativa creveti uriasi si roz, gata sa manance toate pastele daca femeia nu era harnica. Eu, ca sa imi pastrez silueta, am cerut o portie discreta de ficat de rata cu mere coapte, intr-un sos matasos de Porto. Marul copt intr-atat cat sa ramana totusi crocant, imbibat cu sosul de vin si ficatul fraged m-au preocupat atat de mult ca nici nu mi-am dat seama cum a trecut dupa-amiaza.

In final, rubensiana mi-a adus o boare de racoare – bule mari de inghetata de vanilie proaspata cu stafide, fistic, susan si crema de ciocolata calda deasupra. Zambeam eu de placerea gustului, zambea si chelnerita la mine, bucuroasa de bucuria mea. E intr-adevar o atmosfera prieteneasca la “Prieteni”.

peter.imre@zf.ro

Str. Tudor Vianu 11

Rezervari la 021/230 24 13

P.S.

In scrierea lui, colegul cronicar anonim lauda mancarea “exotica” de la Moods. Probabil, in comparatie cu locul copilariei lui nefericite, Moods este exotic si bun. In acest caz, trebuie sa ma indoiesc in mod serios de gusturile anonimului si nu-i doresc sa nu manance in viata lui ceva mai bun decat la Moods. Il invit in schimb cu mare drag, pe banii mei, la cateva incursiuni gastronomice. Poate nu e totul pierdut si reuseste sa-si mai cizeleze gusturile.

Gastronomie