Fotbal si burta

La ora la care cititi aceste randuri eu voi fi deja rapusa, probabil, de nebunia care a cuprins redactia de ceea ce mie mi se pare a fi o eternitate, dar care, dupa cum se jura colegii mei, e de fapt doar o saptamana. Pesemne ca atunci cand esti in infern ti se pare ca timpul se scurge mult mai incet decat in realitate.
Sa nu ma intelegeti gresit – e normal ca intr-o redactie sa domneasca nebunia. Daca nu ar fi tipete, crize de nervi, atacuri de panica atunci cand toata lumea e “calare pe deadline” si alte asemenea evenimente cotidiene, lumea s-ar plictisi, adrenalina ar disparea si probabil ca cititorii ar avea parte doar de stiri senzationale de genul: “Capitala e poluata”, “Romanilor le plac telefoanele mobile” sau “Daca nu ati investit in SIF-uri acum 3 ani, ghinion”. Si ce farmec ar mai avea viata de jurnalist daca nu ne-am primi zilnic portia de urlete incurajatoare de la seful?
Dar nebunia despre care vorbesc nu are nimic de-a face cu isteria normala a unei redactii.
Este vorba de un rau mult mai mare – fotbalul. Dintr-o data, nu se mai vorbeste despre nimic altceva, televizorul e fixat non-stop pe meciuri (s-au dus zilele cand mai puteam strecura o telenovela in pauza de pranz), iar colegii isi socotesc obsedati numarul de scoruri finale pe care l-au nimerit atunci cand au facut pariurile.
Pentru ca, evident, El Microbisto Maximo a luat initiativa, a facut foi de pariuri, a convins oamenii sa “contribuie” si acum toata lumea asteapta cu sufletul la gura sa vada cine va castiga milioanele (cam cat un weekend la o mare mai curata).
Inainte sa ma categorisiti drept o muiere incuiata care nu stie sa aprecieze frumusetea jocului, trebuie sa precizez ca nu am nimic impotriva sportului in sine.
De ce m-ar deranja 90 de minute in care niste jucatori supraevaluati si supraplatiti (cu foarte putine exceptii) alearga mai mult sau mai putin anemic pe gazon?
Exact – nu are de ce sa ma deranjeze, mai ales ca a mea jumatate nu are nimic de-a face cu balonul rotund si nu se uita tremurand si injurand la meciuri, asa cum face un anumit coleg.
Motivul e cu totul altul – daca, sa zicem, amatorul tipic de fotbal din Anglia are muschi mari, creier mic si temperament exploziv, ai nostri cad intr-un cliseu cu mult mai pacatos – sau cel putin unii dintre ei, in orice caz. Ii vedeam de cand eram mica si ieseam la joaca in fata blocului: familistul burtos, genul care face o criza de nervi daca nevasta nu-i aplica tratamentul “pun’te masa, scoala-te masa” si care, in fiecare duminica, iese in spatele blocului cu aparatul de radio la care se transmite meciul. Precizare – familistul burtos cu radioul in mana nu ar avea nicio valoare daca nu ar fi imbracat cu niste pantaloni scurti care ofera privitorilor imprudenti “peisajul instalator” si cu un maiou prea scurt, pe care, de preferinta si-l scoate cand se baga sub masina proprietate personala, oferind acelorasi spectatori inconstienti spectacolul fizicului bine lucrat al barbatului roman. De altfel, dupa cum cu intelepciune afirma un alt roman, “barbatul fara burta e ca femeia fara sani” (!).
Cu alte cuvinte – nu are cum sa-mi placa fotbalul avand in vedere ca de pe la vreo 6 ani il asociez cu asa ceva.
Inainte sa primesc vreo pedeapsa corporala de la colegul microbist, tin sa-i spun ca nu e vorba despre el, pentru ca nu are masina.
Recunosc insa ca exista si parti bune in fotbal – cum e Maldini, de exemplu…

Stil de viață /Despre lume si viata