Film: Sarcina cu nabadai

Un regizor la al doilea film, o scenarista (fosta stripteuza) la primul scenariu, o actrita foarte buna, dar relativ necunoscuta, toate sunt ingredientele povestii de succes a lui “Juno”, filmul venit de niciunde si ajuns in patru dintre categoriile premiilor Oscar. Iar la bugetul de aproximativ opt milioane de dolari incasarile au depasit 115 milioane, ceea ce a transformat filmul intr-unul dintre cele mai profitabile ale anului 2007.
“Un film despre o adolescenta care descopera ca e insarcinata.” Acestea sunt primele cuvinte cu care incep sinopsisurile la “Juno” de pe mai toate site-urile specializate. Bineinteles ca interesul cititorilor scade exponential, iar de acest lucru numai Hollywoodul este de vina: cu retetele sale “infailibile”, Hollywoodul a standardizat total “trista” situatie a sarcinii nedorite, cauzatoare de istericale, stresuri, drame lacrimogene si vaicareli in aproape toate filmele care se opresc asupra acestui subiect.
Iata de ce era necesar “Juno”: folosind o reteta asemanatoare (vestea, reactii, chimia personajelor, interactiuni cu comunitatea s.a.m.d.), filmul lui Reitman “greseste” gramajele, dinamiteaza reactiile dintre ingrediente, amesteca invers si lasa sa se omogenizeze in salturi, pentru a obtine un gust nou, o reteta originala, genul acela de descoperire facuta parca din greseala, deci cu atat mai savuroasa.
Nu este nici drama, nici comedie cu adolescenti, iar in ciuda umorului sau extrem de ireverentios (“Phuket, Thailand!”), “Juno” ajunge sa fie unul dintre cele mai cu bun-simt filme ale anului. Juno (Ellen Page) isi da seama ca este insarcinata cu colegul ei de liceu Bleeker (tot mai celebrul Michael Cera din “Superbad”/”Superrai”) si, la cei 16 ani ai ei, trebuie sa decida soarta copilului. Excluzand din start varianta avortului, Juno considera ca cea mai buna solutie ar fi gasirea unor parinti adoptivi, pe care si incepe sa-i caute, ajutata de prietena ei cea mai buna.
Unul dintre acele filme pe care un scurt sinopsis il vaduveste de orice atractie, valoarea lui “Juno” rezida in umorul consistent si sanatos al inteligentelor replici din scenariul debutantei Diablo Cody, nominalizata si ea la Oscar, alaturi de regizorul Jason Reitman (pentru cea mai buna regie si cel mai bun film) si desavarsita Ellen Page (cea mai buna actrita in rol principal).
Pentru Juno, pantecele ei tot mai mare nu este un motiv de lamentari sau de entuziasme gen “sosetele albastre sau roz?”, nici un motiv de introspectie sterila, ci o “problema” care trebuie rezolvata cat mai bine pentru toata lumea. Capul bine infipt pe umeri si umorul sarcastic sunt axele pe care se dezvolta povestea lui Juno, o poveste unde toate personajele au o naturalete si-o “viziune asupra lumii” atat de proaspata si in acelasi timp atat de coerenta, incat provoaca o multime de situatii dulci-absurde, de un comic total.
Comentariile sugubete (si in acelasi timp extrem de mature) ale lui Juno vor face deliciul spectatorilor, dar nici alte personaje, precum impiedicatul Bleeker (si pantalonii sai scurti), hatrul Mac si isterica Bren (J.K. Simmons si Allison Janney), adica tatal natural si mama vitrega a lui Juno, n-au sa-i lase indiferenti.
Aceasta menajerie de trasniti functioneaza perfect pe ecran, respirand cu o asemenea naturalete, incat mai ca ti-ai dori ca fiecare familie de pe fata pamantului sa le semene. Obligatoriu de vazut.

Juno
R: Jason Reitman
D: Ellen Page, Michael Cera, J.K. Simmons, Allison Janney
Din 8 februarie

Stil de viață