Fatalitatea dintr-o lada

Serios, mi-as dori sa nu mai am ce scrie despre traficul din Bucuresti. As vrea ca circulatia sa fie o chestie la fel de previzibila si sedata ca in Elvetia sau Germania, unde cred ca ai mai multe “sanse” sa mori lovit de fulgerul globular decat sa te calce vreo masina. Mi-as dori ca soferul bucurestean sa primeasca un soi de medicatie care sa-i deschida bine ochii, sa-i inchida gura si sa-i puna mainile pe volan si pe schimbatorul de viteze, acolo unde le e locul, nu pe mobil, pe tigara, pe ziar sau pe tipa din dreapta.
Si, de cateva zile incoace, imi doresc si mai mult lucrurile astea, mai precis de cand un ametit care chiar nu are ce cauta cu volanul in brate era sa ma trimita pe lumea cealalta.
O intersectie pe Bulevardul Unirii, unde vreo 2 benzi merg inainte si una e rezervata pentru cei care o iau in stanga. Pe langa faptul ca semafoarele functionau perfect, in intersectie mai fiinta si “organul”, un exemplar care, spre deosebire de multi alti confrati, chiar incerca sa descurce traficul, nu sa transforme o situatie dramatica intr-una deznadajduita. Se face rosu pentru cei care mergeau inainte, iar cei de stanga (printre care si eu cu al meu sot) ne vedem de treaba. Din nefericire, din sensul opus venea vajnic proprietarul unei lazi de ceva zeci de ani, care, din motive evident estetice, mai fusese dotata si cu un soi de bull-bar ruginit si zimtuit. Si stateam eu asa si ma uitam pe geam, in timp ce traversam intersectia, si vad cum gramada de tabla de tanc se precipita catre noi, in vreme ce soferul se uita pe undeva prin stanga (probabil la panourile publicitare), iar agentul de circulatie se holba neputincios.
N-as putea spune ca mi-a trecut viata prin fata ochilor, pentru ca tot speram ca pseudo-soferul o sa-si vina in fire si o sa opreasca. Ceea ce a si facut – in usa din partea mea, dupa care s-a mai invartit si a mai lovit si usa din spate, o aripa etc. Toata lumea m-a intrebat daca m-am dat cu capul de parbriz (ca nu purtam centura, mea culpa), la care eu raspund sincer: “Nu-mi amintesc”. Ceea ce sper sa nu fie vreo amnezie prezicatoare de alte probleme. Stiu doar ca incercam sa estimez cat o sa mai stam cu masina in service, stiut fiind ca oamenii de la unitatile marcii americane care incepe cu F sunt recunoscuti pentru modul in care reusesc sa transforme cea mai minora operatiune intr-o agonie care dureaza saptamani si luni intregi. Si cel mai rau ma enervez cand ma gandesc ca noi (mai precis al meu sot) o sa trecem prin tot calvarul asta, in vreme ce soferul care nu stie sa deosebeasca rosu de verde si care a declarat ca e vina agentului de circulatie, nu are decat reparatii minore, pentru ca a fost smecher si si-a pus bull-bar. Si i-au luat permisul pe trei luni. De-a dreptul tragic! Mi se rupe inima pentru el.
Iar cireasa de pe tort a venit cand, povestind sefului evenimentul nefast, s-a uitat la mine cu o expresie preocupata si mi-a declarat ca, daca muream, as fi putut macar sa imi aleg o zi ca miercuri sau joi, nu lunea, cand am multe materiale de predat si are nevoie de mine.

Stil de viață /Despre lume si viata