O experiență ce trebuie trăită într-o viață: Marea migrație e despre emoții pure, brute, neprelucrate. Mai bine de 2 milioane de animale parcurg lungul drum dintre Tanzania și Kenya în căutare de hrană, iar să fii martor e ceva unic! GALERIE FOTO

Zeci de mii de zebre. Mii de antilope gnu. Sute de elefanți. Zeci de lei. Câțiva gheparzi. Și un leopard. Nu, nu este o simplă înșiruire de animale sălbatice, ci este sumarul recentei mele călătorii în Tanzania Continentală. Am vizitat patru parcuri naționale. Am fost martor al unui fenomen-miracol – și anume marea migrație. Și am confirmarea: pentru mine, nu există loc pe lume ca Africa. Sigur că nu am văzut toată lumea, sigur că sunt subiectivă, dar nicăieri sufletul meu nu vibrează mai bine ca aici, pe ritmurile muzicii oferite zi de zi, moment de moment, de natură. Africa e un spectacol în fața căruia e cam greu – dacă nu imposibil – să nu rămâi mut.

Îmi place să spun că într-o călătorie lucrurile se întâmplă după sufletul omului. Dacă e vreme bună, dacă am parte de experiențe speciale sau de surprize plăcute, mereu pun situația pe seama acestui fapt. Și, cum de puține ori s-a întâmplat pe dos, vreau să cred că sunt un om bun. Poate doar confund dorințele cu realitatea, dar rămân fidelă acestui crez.

Mama o spune ceva mai puțin poetic. Când se petrec toate cele de mai sus, e noroc – uneori chior. Și, dacă e așa, trebuie să recunosc, sunt o norocoasă.

Am plecat în Tanzania Continentală undeva la mijloc de iunie. În Zanzibar fusesem înainte de pandemie, înainte să devină destinația preferată a mii de români care au evadat în acest paradis datorită puținelor restricții impuse de autorități în timpul crizei sanitare, dar nu doar de-asta, ci și pentru că plajele sunt idilice, nisipul e mai fin și mai alb ca făina, iar apa, apa e mai curată ca lacrima.

Din lipsă de timp, vizitasem atunci doar un parc național din Kenya, promițându-mi să mă întorc curând pentru Serengeti și Ngorongoro, cele două perle ale coroanei safariului tanzanian. Mi-a luat mai mult decât am crezut să revin, dar am ajuns în iunie anul acesta. Momentul nu a fost deloc întâmplător. După o documentare atentă, am concluzionat eu că e prilejul perfect pentru a vedea marea migrație, un fenomen pe care unii îl supranumesc cea de-a opta minune a lumii. Ce e marea migrație? E atunci când mai bine de două milioane de animale – antilope gnu, zebre, dar și alte tipuri de antilope – parcurg lungul drum dintre Tanzania și Kenya în căutare de hrană.

Deși este un eveniment pe care iubitorii de animale sălbatice îl „vânează“ mai ceva ca braconierii cornul de rinocer (care e, din păcate, mai valoros decât aurul, motiv pentru care aceste animale sunt pe cale de dispariție), marea migrație nu poate fi prezisă. Este un eveniment care nu poate fi setat în calendar, nu poate fi anticipat. Natura și animalele sunt cele care decid când e momentul. Tocmai de aceea, e o treabă de noroc să îi fii martor.

Da, marea migrație durează în total câteva luni bune, dar, după cum îi spune și numele, este o mișcare perpetuă. Nu știi unde sunt animalele și unde ești tu. Parcul Național Serengeti, acolo unde se desfășoară acest spectacol, este supranumit, nu degeaba, câmpia nesfârșită (endless plain), măsurând 1,5 milioane de hectare, potrivit UNESCO, organizație care l-a inclus în patrimoniul World Heritage.

Când l-am cunoscut pe Vincent, cel care avea să-mi fie șofer și ghid în această călătorie, i-am vorbit direct despre visul meu – să văd marea migrație. A încercat să îmi tempereze delicat entuziasmul, spunându-mi că, în mod normal, în luna iunie fenomenul e abia la început și, cu alte cuvinte, e cazul să-mi pun pofta-n cui. I-am zis și lui faza cu sufletul omului. A râs. Dar cine râde la urmă râde mai bine, iar aia sunt eu.

Am ajuns în Serengeti undeva la prânz, într-o duminică, după ce vizitasem deja cu o zi înainte Parcul Național Tarangire, care îmi depășise toate așteptările. Auzisem despre el, dar nu știam că găzduiește tot ce e mai frumos în materie de faună. Iar natura s-a dat și ea în spectacol aici, cu baobabii seculari, care desfrunziți și uscați par niște bătrânei înțelepți pe lângă acacia cei verzi și în putere. Iar spre deosebire de Serengeti, care e un șes infinit, în Tarangire ai dealuri domoale și culmi rotunjite. Și ai râul cu același nume, care străbate parcul și care e locul preferat de întâlnire al animalelor care vin de departe să își potolească setea, dar și să stea parcă să își tragă sufletul după kilometri întregi parcurși în căutarea ierbii celei mai verzi sau, după caz, al cărnii celei mai fragede.

Primul dintre cele patru parcuri naționale vizitate, Tarangire, ne-a făcut o primire foarte călduroasă. Un cuplu de lei a avut o discuție aprinsă chiar la ușa mașinii noastre, după ce vânătoarea unui porc mistreț s-a terminat nefericit. Prada i-a scăpat leoaicei printre labe. Apoi, la scurtă vreme, câteva familii de elefanți de toate vârstele și dimensiunile ne-au zâmbit prietenos, în timp ce traversau drumul la nici doi metri depărtare de noi. Girafele elegante și îngâmfate ne-au ignorat în stilul lor caracteristic, văzându-și de drum și continuând să privească lumea de sus.

Am plecat astfel către Serengeti cu sufletul plin și convinsă că visul meu e pe cale să devină realitate. Ca să ajungem, a trebuit să trecem prin Ngorongoro – un parc național unic datorită faptului că este amplasat într-un crater de vulcan.

Aveam să ne întoarcem peste trei zile ca să coborâm în crater, dar, pentru a vizita întâi Serengeti, ne-am limitat să mergem pe margine, prin pădurea învăluită de o ceață deasă și misterioasă care, la primele ore ale dimineții, făcea să pară peisajul ca unul demn de un film din genul thriller. În orice moment așteptam să apară ceva în fața mașinii. Și, culmea, fix așa s-a întâmplat. O girafă întâi, apoi un elefant, iar ulterior câteva zebre și vreo două familii de maimuțe. Cu cât am urcat mai mult, până la un maxim de aproape 2.300 de metri, cu atât ceața a devenit mai de nepătruns. Craterul era acoperit complet de o pătură groasă și albă de nori. Era în lumea lui, dormea liniștit.

Am început apoi să coborâm spre vaste câmpii aride și golașe, unde singura pată de culoare era reprezentată de hainele unui păstor maasai (trib din Africa de Est), care își ghida fără grabă turma de vaci sau capre. Maasaii sunt, poate, unul dintre cele mai cunoscute triburi din zonă, ușor de identificat datorită hainelor colorate. Îmbrăcămintea constă, de regulă, în una sau mai multe bucăți de material suprapuse pentru a acoperi corpul cât mai simplu și eficient.

În Tanzania sunt peste 120 de triburi care, din fericire, trăiesc în pace și care vorbesc toate aceeași limbă – swahili. Este o situație rară pe continentul măcinat de atât de multe conflicte interne, care mai de care mai sângeroase și mai recente.

Maasaii sunt păstori, iar averea lor se măsoară în numărul de capete din turmă. Uneori sunt câteva zeci, alteori sunt sute de animale care străbat, în căutare de hrană, câmpuri mai verzi sau aproape complet aride. Ce e surprinzător e că, nu de puține ori, aceste turme sunt însoțite de 1-2 copii care nu au nici zece ani. În cultura acestui trib, familia este centrul universului. În jurul ei se construiește întreaga lume, începând cu satul format din 10-20 de colibe mărunte și claustrofobice, realizate din lut și balegă, ridicate în două-trei zile de femeile care se îngrijesc de bunăstarea comunității. Iar în mijlocul acestui sat stă grajdul, unde seara se adăpostesc animalele protejate de „fiarele“ sălbatice doar printr-o salbă de crăci țepoase.

Maasai trăiesc în continuare ca odinioară și nu prea vor să își schimbe obiceiurile. Sunt nomazi, se plimbă cu animalele în căutare de hrană, nu au case racordate la curent electric și nu au mașini. Iar tocmai din această rezistență la schimbare, nu toți copiii merg la școală. O parte au acest noroc – și oricum, doar până când termină ciclul primar (șase clase) -, iar o parte rămân la coada vacii, la propriu. Aceștia din urmă sunt cei care merg cu vacile sau caprele pe câmp, uneori în compania mamei, alteori alături de o soră sau un frate mai mare.

Astfel, unii copii merg la școală, la internat, unde stau câte șase luni pe an, în timp ce alții străbat zeci de kilometri de teren arid, în căutarea hranei pentru animale. Cert e că o vreme satele rămân aproape pustii. Nu am înțeles prea bine cum se face selecția. Ce am înțeles e că viața e dură pentru maasaii bătuți de vânt (și de soartă). Cei mai mulți sunt piele și os și se mândresc cu asta. O pun pe seama dietei ce constă în lapte și multă carne din producția proprie.

Dulciurile sunt o raritate, așa că atunci când le-am împărțit o pungă de jeleuri și un pachet de biscuiți cu ciocolată, adulții s-au grăbit să prindă și ei măcar o înghițitură, înainte de a-i lăsa pe copii să se desfete.

Cei mici sunt sfioși, dar curioși. Au ochii mari, mereu în alertă. Asta poate fi și pentru că din fragedă pruncie sunt învățați cu pericolul. Se pot întâlni oricând cu leul sau cu un alt prădător. Dar nu par să se gândească la asta prea mult. Așa e viața în Africa, animalele sunt peste tot și oriunde.

Doar în Tanzania sunt peste 20 de parcuri naționale, circa 40% din suprafața țării fiind – într-o formă sau alta – protejată. Dar animalele nu se limitează la a sta în interiorul parcurilor, pentru că acestea nu sunt îngrădite. Nu sunt ca o grădină zoologică. Nu sunt un spațiu limitat.

Spre exemplu, atât în Serengeti, cât și în Ngorongoro, seară de seară, am avut vizitatori la hotel. Primul a fost un leu care ne-a cântat la cap în mijloc de noapte. Au venit apoi și un bizon african, dar și un hipopotam.

Tocmai de aceea, nu ai voie să ieși din cort după lăsarea întunericului. Unu sau doi angajați ai hotelului vin, după ce soarele a dispărut dincolo de linia orizontului, să te însoțească la restaurant, „înarmați“ cu o lanternă, dar doar atât. Nu există arme de foc (spun asta pentru că am fost întrebată). Ești pe teritoriul animalelor sălbatice, ești la ele acasă.

Și totuși, în niciun moment, eu nu am simțit nici cea mai mică teamă, nici cel mai mic pericol. Noi, oamenii, suntem pentru aceste ființe un pericol mult mai mare, motiv pentru care multe specii sunt pe cale de dispariție. Un exemplu este cel al animalului meu de suflet, ghepardul, cunoscut de mulți drept cel mai rapid animal din lume. Dar ca el sunt multe altele, chiar și regele junglei (al savanei, de fapt), leul, este într-o situație precară. În doar un secol, 80% din populație a dispărut, astăzi mai existând doar circa 20.000 de exemplare. Deși aceste pisici inspiră forță, ele sunt de multe ori neputincioase în fața omului, care este vinovat pentru faptul că prea multe specii sunt pe cale de dispariție.

Tocmai de aceea cred că o întâlnire cu animalele în habitatul lor natural, în Africa, este cel mai bun mod de a le înțelege situația, măreția, frumusețea. Iar Tanzania este una dintre destinațiile unde ai șansa să vezi câteva zeci de specii pe care altfel doar în documentarele de pe National Geographic le descoperi.

Am vizitat în total patru parcuri naționale în această țară – Tarangire, Ngorgongoro, Serengeti și Lake Manyara -, și fiecare e diferit. Fiecare are particularitățile sale, are ritmul său și vegetația sa. Dar, dintre toate, Serengeti e cireașa de pe tort. De aceea, merită să fie explorat ultimul (atunci când se poate), pentru a încununa experiența.

Spuneam mai sus că am ajuns aici la mijlocul zilei și nu știam ce mă așteaptă. Speram la marea migrație, dar cam atât. După două nopți și trei zile în Serengeti, pot afirma sus și tare că orice film

mi-aș fi făcut eu în cap, el nu avea cum să bată realitatea. Marea migrație a trecut prin fața hotelului meu în prima seară. Am văzut kilometri întregi de zebre și antilope gnu, ce se mișcau coordonat către o destinație doar de ele știută. Ba mergeau la pas, ba fugeau ușor – cam ca un alergător în parcul Herăstrău la prima oră a dimineții după o noapte lungă. Câteodată o luau și la trap și părea că se zguduie pământul sub copitele lor. Cum se porneau, la fel de brusc se și opreau. Era clar că nu era un prădător cel care le pusese pe jar. Ce s-a întâmplat pe timpul nopții, nu aș ști să spun. Cert e că leul mi-a cântat „o serenadă“ la cort, iar dimineața zebrele dispăruseră. E posibil să nu se fi întâlnit. Sau e posibil să se fi petrecut o tragedie. Nu știm. Vorba lui Minulescu – „Nici noi nu știm, nici lumea nu va ști. Și nu va ști-o poate niciodată“.

A doua zi, m-am trezit cu noaptea în cap, încă de când cerul începea să se coloreze discret în tonuri de roz. Cu cât minutele se scurgeau, cu atât culorile prindeau viață, iar rozul pudrat căpăta aspect sângeriu. Deși apusul este cel pentru care Africa e cunoscută, și răsăritul e la fel de spectaculos. De fiecare dată, cerul pare că ia foc.

După un mic dejun copios, pe terasă, la umbra unui acacia a cărui coroană, în mod natural, avea forma unei umbrele ce protejează fie de soare, fie de ploaie, am pornit în explorare. Eram înarmată cu două lucruri vitale în savană – răbdare și ochi odihniți. Până în această călătorie, nu realizasem cât de important e să ai un ghid bun. Sigur că și eu am privirea ageră. Ba chiar mă mândresc cu faptul că pot să bat până departe. Dar, trebuie să recunosc, Vincent are ochi de vultur. Vede până acolo unde, în mod normal, nu poți distinge forme, ci maxim doar mișcări sau variații mari de culori.

Datorită lui am zărit primul ghepard, culcat în iarba înaltă și aurie din Serengeti. L-a descoperit doar pentru că iarba dansa pe alte ritmuri decât cele date de vânt.

Apoi, am văzut și o familie de gheparzi – mama și trei pui deja mărișori. I-am pândit două ore ca să se miște și să vâneze o antilopă. Am stat o oră și 45 de minute în așteptare, pentru ca vânătoarea și cina la care am fost martori să dureze cu totul un sfert de ceas. În aceeași zi, stătusem mai bine de o oră și jumătate pentru ca leopardul care dormea leneș și – culmea – confortabil pe o cracă de copac să se trezească. Am așteptat atât doar ca să deschidă ochii. Să ne privim galeș.

În safari, totul e despre răbdare. Bine, poate nu chiar totul. Ceva, ceva ține și de noroc. Iar eu am avut noroc cu carul, pentru că în aceeași zi am văzut din nou marea migrație. Erau animale câtă frunză și iarbă. Nu pot pune în cuvinte sentimentul care m-a încercat. Cred că nici cel mai iscusit scriitor nu are darul de a descrie măreția momentului.

Africa e despre emoții pure, brute, neprelucrate. Spre exemplu, eu am plâns când ghepardul a prins gazela, după o vânătoare scurtă și eficientă. Și am plâns de fericire, pentru că am fost martorul acestui moment. În savană, ții cu prădătorul – sau cel puțin eu o fac – și vezi moartea ca pe ceva natural. Bineînțeles, doar când e provocată de un alt animal, nu de om.

Cred că într-o viață anterioară am trăit printre animale sălbatice sau am fost eu însămi unul. Altfel nu îmi pot explica cum, oricât de mult timp aș petrece în preajma lor, nu mă satur. Nu contează că le văd cum stau, dorm, mănâncă, se bat sau se aleargă.

După ce spectacol de zile mari mi-a oferit Serengeti, te-ai gândi că nu mai pot să mă minunez prea ușor. Și totuși, chiar în ziua următoare, în Ngororongoro, când am coborât în crater, era de parcă vedeam aceste „fiare“ minunate pentru prima dată. Aceeași bucurie, același sentiment de împlinire pe care nu l-am mai găsit niciunde în lume până acum.

Și, deși abia m-am întors acasă, deja visez la revederea cu ele. Africa mă cheamă.

Fotografii: Mihai Buduleanu și Cristina Roșca

Călătorii