Exista viata fara placinta?
Eram la restaurant zilele trecute, cu o prietena, pregatindu-ma sa comand o friptura si, ca sa incununam seara, o ditamai felia de placinta cu branza, inecata intr-un sos cald de vanilie. In timp ce anticipam placinta, ma gandeam ca, desi fusese o zi stresanta (cu tipete si racnete, pe care insa seful le denumeste "sesiuni creative si curative de brainstorming"), cantitatea imensa de glucide si l…
Eram la restaurant zilele trecute, cu o prietena, pregatindu-ma sa comand o friptura si, ca sa incununam seara, o ditamai felia de placinta cu branza, inecata intr-un sos cald de vanilie.
In timp ce anticipam placinta, ma gandeam ca, desi fusese o zi stresanta (cu tipete si racnete, pe care insa seful le denumeste “sesiuni creative si curative de brainstorming”), cantitatea imensa de glucide si lipide va fi cel mai bun antidepresiv de pe lumea asta, asa ca, la urma urmei, viata nu mai parea chiar asa sumbra.
Asta pana in momentul in care prietena mea, blestemata cu un acut simt al sinceritatii cand nu e cazul si al responsabilitatii fata de ceilalti, spune: “Dar chiar crezi ca e cazul sa comandam si placinta? Ar trebui sa mancam sanatos ca sa nu ne trezim peste doi-trei ani ca suntem grase si lipsite de orice interes”.
Moment in care mi-a pierit ultimul dram de chef de viata. Ea nu stia ca ma gandisem toata ziua la placinta care fusese pentru mine luminita de la capatul tunelului, colacul de salvare de care ma agatasem in momentele in care ma intrebam daca un atac feroce asupra sefului ar constitui motiv de suspendare sau chiar concediere. Fiind insa o maestra intr-ale diplomatiei, am spus cu nonsalanta: “Cum vrei tu. Mie oricum nu prea mi-e foame si o comandam doar ca sa-ti fac tie o placere”.
In acelasi timp, ma simteam aproape ca in ziua in care baiatul de care imi placea enorm o rupsese cu mine fara niciun motiv.
Dar divagam de la subiect. Am ascultat-o pe prietena mea si am fost perfect de acord cu ea: din acel moment, urma sa bem numai ceai verde si sucuri proaspete si sa mancam doar ierburi si, in mod exceptional, cate un pumn de orez, in zilele in care voiam sa ne rasfatam.
Eu aveam oarecare indoieli, pentru ca ma gandeam ce o sa ma fac in noptile in care muncesc din greu in redactie si singurul meu tovaras si ajutor este cate un morman de cartofi prajiti sau o bucata sanatoasa de ciocolata.
Dar am acceptat sa incerc. Am mancat salata, am baut ceai verde, mi-am apreciat simtul masurii si al sacrificiului si m-am simtit brusc mult mai tanara si mai slaba.
Dupa care m-am dus glont acasa, unde am mancat o ditamai ciocolata.
raluca.badea@zf.ro
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
