Exista viata dincolo de shopping?

Desi ma consider in general o persoana destul de chibzuita, nu stiu ce m-a impins sa intru la Galeriile Lafayette si in magazinul Printemps in plin sezon de solduri. Nu e ca si cum n-ar fi fost destule semne care sa ma avertizeze – in apropierea galeriilor, suvoiul de oameni se transformase practic intr-o tornada care ameninta sa smulga totul din drum (nici pana azi nu pot fi sigura daca nu cumva chiar au existat niste victime ale imbulzelii) si femei acoperite de mii de euro nu se sfiau sa impinga cu coatele si sa-si infiga tocurile de 10 centimetri in picioarele celor care nu se dadeau destul de repede din calea lor.
Cu toate astea, eu m-am incapatanat (ce-i drept si pentru ca era prea tarziu ca sa incep sa inot ca un somon impotriva curentului) si am intrat in Lafayette. Unde am ramas nemiscata. Nu pentru ca m-ar fi uluit marfurile la vanzare (care nici nu se mai vedeau), ci pentru ca atat de multa lume insista sa se ingramadeasca in magazin, incat nu-ti ramanea decat sa stai pe loc si sa te lasi prada unui atac de panica, pentru ca o evadare deja parea imposibila.
In cele din urma, impinsa fara niciun fel de ceremonie de shopaholicele din spatele meu, am reusit sa fac cativa pasi pe la parter si chiar sa ma mai si uit pe la standuri. Inainte sa descriu ce am vazut, tin sa spun ca sunt o persoana care crede in puterea terapeutica a cumparaturilor, care face excese pe care le ascunde (cu succes sau nu) de al sau sot si care nu isi critica niciodata (nici macar in gand) prietenele care dau o suma ridicol de mare pe o pereche de cizme, in vreme ce plata chiriei ramane in umbra unui mare semn de intrebare. Dar ce-am vazut la Lafayette m-a deprimat: un noian, de fapt un troian imens de marfuri care nu mai erau nici macar expuse, ci aruncate alandala de mainile lacome ale cumparatoarelor si care isi pierdeau astfel orice aspect glamour care sa te convinga sa platesti preturile de acolo (desi la a doua reducere, evident ca tot erau scumpe, daca nu esti un turist japonez sau arab sau rus care a venit sa sparga 20.000 de euro intr-o ora la shopping). Cred totusi ca senzatia de usor dezgust si migrena puternica au fost niste simptome care m-au lovit doar pe mine si pe alte cateva persoane, pentru ca restul erau prea ocupate sa arunce cu banii in vanzatoare si sa cumpere lucruri care mie chiar nu mi se pareau aspirationale.
Bineinteles ca m-am apucat sa blamez consumerismul excesiv care distruge valorile societatii moderne si care cu perversitate ne convinge ca fericirea si chiar valoarea unui om se masoara in posesiuni. Dupa care m-am dat putin jos de pe soclul moralitatii si mi-am amintit ca e fenomen vechi. Atat de vechi, incat si Zola, preocupat in genere de zona foarte defavorizata a societatii, i-a dedicat un intreg roman (si singurul din opera sa care, daca tin eu bine minte, se termina cu bine – adica are happy end pentru cuplul principal, nu si pentru doamna bolnava de consumerism care reuseste sa-si ruineze sotul).
Oricum, am iesit din Lafayette naucita si stresata. Atat de stresata, incat nu mi-am mai cumparat nimic cat am mai stat la Paris (decizie pe care evident ca o regret si acum).

Stil de viață /Despre lume si viata