Epistola mortua est

Vorbeam recent cu un domn trecut de prima tinerete, dar, in mod evident, inca adolescent in adancul sufletului, care imi povestea despre cum isi petrece el timpul liber – printre altele compunand scrisori. “Adica emailuri”, am replicat eu cu o oarecare cantitate de condescendenta. “Nici vorba – scrisori ‘adevarate’, adica hartie, stilou, plic, timbre si tot tacamul”, a raspuns imperturbabil epistolarul (nota pentru cititorii sub 20 de ani: “epistolar” nu inseamna un pistolar electronic).

Trebuie sa recunosc ca, pret de o clipa, m-am jucat si eu cu ideea de a ma apuca de o vasta corespondenta care, la un moment dat, in timpul vietii sau postum, mi-ar aduce o celebritate mondiala (de preferinta cat mai sunt inca in viata, pentru ca subscriu fara rezerve la minunat de egoista expresie “dupa noi, potopul”). Asa ca ma simteam din ce in ce mai atrasa de perspectiva miilor de misive pe care urma sa le compun pe parcursul unei vieti foarte productive, ajutata fiind, bineinteles, de o frumoasa (si foarte scumpa!) trusa de scris pe care o ochisem de ceva vreme in vitrina unui magazin. La trusa respectiva as fi adaugat eu sticla de parfum cu care este indicat a se stropi din belsug scrisorile, atat cele trimise cat si cele primite. Ma si inchipuiam batrana, urcand in pod si udand mormanele de scrisori (in loc sa stropesc florile).

Insa, oricat de mult m-ar atrage ideea de a muia tocul in cerneala si de a crea mici capodopere de spirit, inteligenta si gandire metaforica, nu pot pierde din vedere cateva obstacole. In primul rand, scrisul meu este absolut ilizibil. Acest fapt mi-a fost adus la cunostinta, in hohote de plans isteric, de catre colegii de facultate care, impresionati de rapiditatea si constiinciozitatea cu care luam notite, se bateau pe cursurile mele. Cel putin la inceput, pana cand unul dintre ei, frustrat pana la lacrimi de incapacitatea de a-mi intelege operele, si-a aruncat pe geam caietele, ustensilele de scris si cana de cafea. Bineinteles ca nu am crezut o iota din aceste acuzatii, pana cand, in timp ce lecturam un curs pentru examene, am realizat ca nici macar eu nu mai intelegeam ce scrisesem. Prin urmare, a trebuit sa spun adio ambitiilor mele de viitoare epistolara gen Madame de Stael.

Am realizat insa repede ca oricum nu as fi avut cu cine sa pun bazele unei corespondente celebre, pentru ca nimeni nu se mai oboseste sa scrie scrisori. I-am mentionat timida persoanei de langa mine despre epistolele inflacarate dintre faimosii amanti Eloise si Abelard, a caror corespondenta traieste si astazi, la sute de ani dupa moartea lor. Mi s-a raspuns insa scurt ca e si normal ca Abelard avea timp si chef sa “smangaleasca” toata ziua la scrisori, pentru ca oricum, avand in vedere “situatia”, nu mai era in stare decat de vorbe.

M-am impacat destul de repede cu starea lucrurilor, gandindu-ma ca oricum nu mi-as fi putut implini visul ca, peste ani si ani, sa bat la usa unui editor cu mormanul de scrisori legate delicat cu o panglica, neaparat de catifea si obligatoriu rosie (cel putin asa am vazut prin toate filmele romantice). Motivul este cat se poate de simplu: sunt atat de dezorganizata, incat nu sunt in stare sa pastrez nici macar nota de telefon cateva zile, daramite sa depozitez in ordine o tona de scrisori.
Bine ca exista emailul!
raluca.badea@zf.ro

Tehnologie