El Grecul pestrit
Dupa o prima sesiune dureroasa, timp in care noii parlamentari a trebuit sa se acomodeze cu facutul nimicului in mod organizat, extenuati au plecat si ei intr-o vacanta binemeritata. Macar pentru o perioada putem fi siguri ca n-au cum sa ne mai faca nimic rau
Dupa o prima sesiune dureroasa, timp in care noii parlamentari a trebuit sa se acomodeze cu facutul nimicului in mod organizat, extenuati au plecat si ei intr-o vacanta binemeritata.
Macar pentru o perioada putem fi siguri ca n-au cum sa ne mai faca nimic rau. Ce mi se pare mie fascinant in toata povestea asta e modul in care si aia vechi, si astia noi “fuzioneaza” imediat in cuget si-n simtiri si gasesc tonul comun de “noi, alesii, impotriva poporului”.
Sunt convins ca activitatea lor ar fi mult mai eficienta daca ar lucra doua luni si zece ar fi in vacanta. Tocmai am vazut la televizor stirile despre parlamentari si destinatiile lor de vara. Unii se bateau cu pumnul in patriotism ca raman in tarisoara, iar altii decretau ca doar pe Coasta de Azur isi pot reface energiile pierdute dupa stresul sesiunii.
Cu invidia proletara pe care o port in mine pentru ca eu nu pot sa plec inca in vacanta, de ciuda m-am dus la El Greco, sau mai bine zis la terasa grecului, botezata Rodon. Macar sa am iluzia Mediteranei in centrul Bucurestilor, daca nu reusesc sa ajung pana acolo.
Ce am vazut aici se incadreaza intr-un anumit mediteraneanism – e o terasa mare, luminoasa, in culori insorite si cu multe flori. Este, evident, un loc in care s-au investit multi bani si cred ca proprietarul a vrut sa-i si recupereze imediat, pentru ca terasa arata ca un mare panou publicitar. Cred ca nici politicienii n-au reusit sa lipeasca atatea afise electorale pe stalpi si garduri cate reclame am vazut eu la Rodon – beri, vinuri, cafele, bauturi racoritoare, pasta de dinti, insecticide, crema de curatat geamurile… In continuare, trebuie neaparat sa va descriu aceasta cacofonie de decoratii, care, daca aveti ochi pentru ambient, o sa va confuzeze total.
Terasa e asternuta cu mese de lemn frumoase, de vara, transformate, din loc in loc, in separeuri intime inundate de iedera, care te face sa te simti in sanul naturii. Te asezi, te simti bine si, fleosc, ochii iti cad pe oroarea din mijlocul mesei – in loc de o fata de masa sau un stergar macar, se lafaie un fel de batic mai mare inscriptionat cu numele cafelei instant plus cateva cuvinte prin care mi se ordona sa ma “indulgesc” singur (“Indulge yourself”).
Treaba nu se termina aici. La un moment dat, isi face aparitia chelnerul si ne asterne, pe oribilitatea reclamistica, niste tacamuri de foarte buna calitate, chiar daca nu din argint. Iar langa tacamuri – meniul, in care de altfel se gaseau numele unor preparate foarte interesante, a aterizat si el pe baticul cu cafea, sub forma unei cartulii cu o coperta de carton ieftin, pe care fusese imprimat numele unei marci de bere despre care nici macar prietenii nu mai stiu de ce.
Am convingerea ca, totusi, proprietarul, din respect pentru casa superba in care si-a aranjat hotelul, va reusi sa se desparta de obiectele promotionale care nu fac decat sa coboare rangul locului. Altfel exista un pericol real aici – incepi cu doua-trei reclame si pe urma te trezesti ca tot locul e de fapt doar un material publicitar – solnite, vesela, suporturi de pahare si cine stie ce altceva. Si, la toata aceasta impestritare, se adauga si febletea mea – FM-ul care ne urla deasupra capului, fara macar o stire care sa-mi atraga atentia. Poate ca, daca tot e o terasa a unui hotel grecesc care se mai si numeste El Greco, ar fi mai nimerita o muzica ceva mai elena. Chiar si Demis Roussos ar fi mai bun decat eternele trei melodii care se repeta in fiecare ora pe toate posturile de radio. Numai CNA-ul mai opreste asa ceva. Chiar – oare de ce nu se face si un CNA al restaurantelor care sa depuncteze muzica urlata din difuzoare si numarul crescand de reclame?
Daca tot am vorbit de numarul reclamelor, mi-am amintit de cifre si de ce semnifica ele pentru fiecare dintre noi. Dupa cum arata si povestea: un cuplu in varsta, inca indragostiti, discuta. El spune: “Draga mea, fii cinstita, acum ca am ajuns la varsta asta inaintata si spune-mi de cate ori m-ai inselat”.
“Daca vrei neaparat sa stii, de trei ori”, spune ea.
“Cu ce ocazie?” intreaba batranul.
“Iti amintesti cand aveai 35 de ani, voiai sa-ti deschizi prima afacere si bancherul nu voia sa-ti dea banii, iar pe urma a venit din senin la noi acasa si ti-a oferit toata suma? Atunci a fost prima data”.
Impresionat, sotul ii spune: “Vai, draga mea, cat de mult m-ai iubit daca ai acceptat sa faci asta pentru ca sa-mi fie mie bine. Si a doua oara?”
“Aveai 50 de ani, ai facut o complicatie si medicul nu a vrut sa te opereze, tii minte? Apoi s-a razgandit si te-a operat”.
“Chiar mi-ai salvat viata. Iti multumesc. Si a treia oara?”
“Pai a treia oara a fost la 60 de ani, cand voiai neaparat sa devii presedintele clubului de golf si mai aveai nevoie de 17 voturi”.
Asa si cu terasa noastra, ale carei reclame omniprezente ne-au insultat bunul-gust de vreo 17 ori pe putin.
Dar cred ca intr-adevar, sunt eu prea carcotas pentru ca totusi omul si-a dat silinta, iar locul, daca facem abstractie de campaniile publicitare, e o oaza in plin centru (in spatele Intercontinentalului), strajuita de castani si tei, iar vila e probabil una dintre cele mai frumoase din oras.
Si, cum nu mergem la restaurant numai ca sa vorbim despre reclamele la produsele de larg consum, sa trecem la ce stie sa faca bucatarul. La capitolul asta, stau bine.
Pentru inceput, chiftelutele crocante de dovlecei au fost foarte nimerite – o pasta cremoasa de dovlecei, in care si-a gasit loc si ceva usturoi, cateva frunze de leustean, dupa care toata compozitia a fost prajita impreuna cu mai multe mirodenii si servita pe un pat de salata verde proaspata. M-am mai delectat cu branza feta alba si cremoasa, facuta pane, putin sarata si asezonata cu 3-4 picaturi de lamaie – cel mai bun remediu ca sa uiti ca te-a parasit iubita. De altfel, barbatul revoltat intreaba acasa: “Draga, ce-ai facut cu toti banii pe care ti i-am dat pentru casa?” La care ea ii spune: “Dragul meu, intoarce-te, uita-te in oglinda si vei vedea”.
Continuand, crema de branza picanta, intinsa pe o felie de paine prajita cu usturoi si ulei de masline e un alt deliciu, care se ridica mult deasupra reclamelor din crasma.
Cum intre antreu si felul principal s-a scurs ceea ce mie mi s-a parut o eternitate, am avut timp sa observ si imbracamintea cam fistichie a chelnerilor – fiecare purta ce-i trecuse prin cap. Mi se pare ca, intr-un loc ca asta, o uniforma ar fi mai nimerita, pentru ca altfel ai senzatia ca iti ia comanda un om de pe strada. Poate chiar fusesera recrutati atunci, dintre trecatori, pentru ca altfel nu-mi explic incetineala impiedicata cu care se miscau: desi, la acea ora, eram singurii care comandasera o masa in toata legea. Ora de asteptare pentru felul doi mi s-a parut exagerat de lunga si m-am speriat putin cand am aflat ca se astepta telefon de la bucatarie ca sa aduca pestele. Dupa telefon am mai asteptat si posta rapida, dupa care, intr-un tarziu, a sosit si lavraki la gratar. Dormea pestisorul meu cu atata seninatate pe farfurie incat chelnerului i-a fost mila sa-l dezoseze in fata mea, asa ca am ramas cu exemplarul fript in toata frumusetea lui. Cum tata este cel care opereaza si se pricepe la manuirea bisturiului, eu neavand acest talent, mi-a luat o vreme pana cand m-am imprietenit cu animalul. Si bine am facut, pentru ca gustul a fost senzational. Carne alba, fina, bina patrunsa, putin uscata, dar pe care sosul din ulei de masline extravirgin si lamaie a fragezit-o si a facut-o foarte suculenta. Semana pestele asta cu crapul nostru precum UE cu tara. Diferenta e ca tara mai are potential, pe cand crapul crap ramane.
Crevetii picanti inotau intr-un sos focos de legume fierte, dintre care crustaceele se uitau cu cei doi ochisori mari si negri de parca voiau sa se ascunda. Dar fotograful – ochi ageri – imediat le-a taiat coada.
Noi am terminat felul principal, dar chelnerii n-au terminat ce aveau de povestit, pentru ca au debarasat de-abia peste vreun sfert de ora, de nu stiam daca sa ma apuc de ramasitele de salata de la antreu sau sa mai mananc o data crevetii. Cu serviciile e exact asa cum zicea bunicul meu – “Daca un bordel nu merge bine, nu peretii trebuie zugraviti, ci curvele schimbate”. Asa si aici. Oamenii erau pur si simplu adormiti – bine ca, la doua case mai incolo, Wesley Snipes turna un film de actiune si din cauza bubuiturilor se mai trezeau si ei, saracii.
La desert n-am avut parte de nimic special – baklava, putin iaurt acru cu miere de la Alimentara, frisca de la tub, inghetata de la …
In fine, dupa ce mi-am petrecut asa dupa-amiaza la El Greco, nici nu mai are rost sa ma duc in vacanta. Poate doar pana la Mizil.
peter.imre@zf.ro
Str. J.L. Calderon 16.
Rezervari la 021/315.81.41
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
