Editorial După Afaceri Premium: Acasă e unde sunt pisicile
V-ați muta într-un sat 200 de oameni, "uitat de lume", din inima Franței rurale, unde nu există supermarket, cafenea sau restaurant?
Thomas și Barbara Mehli au plecat acum 30 de ani din Elveția natală cu destinația Caraibe. Nu, nu e începutul unui basm, deși ar putea fi. E o poveste cât se poate de reală. Dar să revenim. După câțiva ani de soare și mare, cei doi au dat verdele crud al insulelor din zonă și turcoazul mării Caraibelor pe cel din Maldive, un alt paradis unde s-au stabilit pentru circa un deceniu. În total au adunat 17 ani de „experiență“, ani pe care i-au petrecut pe insule exotice ca instructori de scufundări.
Următorii 13 ani au o altă poveste, diferită de prima. Și anume, s-au mutat în inima Franței rurale, în Provence, într-un sat de 200 de oameni unde nu există nici măcar un supermarket. Abia găsești o singură pizzerie și oricum nu e deschisă mereu. Iar atunci când e, ai nevoie de rezervare pentru că localnicii – și turiștii – se înghesuie să găsească loc. În același sat uitat de lume – Saint-Laurent-du-Verdon – ai totuși un castel pe care-l împart 16 familii de proprietari. Iar în spatele castelului e un porumbar (hulubărie) pe care Thomas și Barbara Mehli l-au transformat într-o casă de oaspeți. Nu aduce deloc aminte de ceea ce fusese înainte locul, ci este de fapt ca un castel în miniatură, transformat cu mult bun-gust într-o casă unde cei doi locuiesc își unde își primesc și vizitatorii.
Spre deosebire de un hotel clasic, la Colombiere du Chateau ai doar două ore de check-in (între 17:00 și 19:00). Inițial am crezut că proprietarii locuiesc în altă parte, dar de fapt programul strict vine din simplul fapt că nu vor să fie deranjați când iau cina acasă sau aleg să meargă la masă în oraș. Pentru că, am aflat de la Thomas și Barbara, liniștea e vitală aici. Ba chiar acesta a fost motivul pentru care cei doi au ales să se mute în sudul Franței, unde deja aveau o casă de vacanță și unde se convinseseră de avantajele vieții la țară. Lipsa elementelor de „modernism“ precum supermarketul, cafeneaua sau teatrul nu pare să îi încurce. Își fac totul în casă – de la pâine la prăjituri și iaurt. Iar când se plictisesc merg pe jos vreo 20 de minute până la un lac din apropiere ca să se scalde. Sau beau un pahar de vin pe terasă, alături de oaspeți și de cele cinci pisici ale casei.
La întrebarea – evidentă, zic eu – dacă vor să se întoarcă acasă, în Elveția, un alt stat cu o natură ruptă din rai, Thomas se arată cel puțin surprins. „Am plecat de 30 de ani din Elveția. Plus că acum avem cinci pisici, deci aici e acasă și clar nu mai plecăm.“
Inițial m-a surprins puțin răspunsul, dar întorcându-mă acasă la mine, la București, unde timpul înseamnă bani, iar banii înseamnă timp, am început să fac analiză pe text (pe discuție, de fapt). Și mi-am dat seama că departe de lumea nebună-nebună-nebună a marilor orașe timpul se scurge altfel. Nimeni nu pare să alerge spre nicăieri și spre peste tot. Nimeni nu ia masa la birou sau în picioare. Mesele sunt un adevărat ritual în Provence și în Franța în general. Nici internetul nu se grăbește prea tare aici. Ce să mai, timpul pare că se scurge în favoarea locuitorilor. Și nu e rău deloc.
P.S. Nu știu dacă aș putea locui acum în Provence, nu permanent cel puțin. Câteva luni pe an cred însă că ar reuși să facă minuni, mai ceva ca o cremă antirid. Iar la bătrânețe cred că e mai ceva ca un elixir. Al tinereții veșnice, cel puțin la nivel psihologic.
Cristina Roșca este Editor-șef După Afaceri Premium
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
