Ce e de făcut în Columbia, a doua cea mai biodiversă țară din lume? Am ajuns din deșert, pe munți ce urcă la 5.000 m, în orașe patrimoniu UNESCO, dar și în insule cu nisip alb ca zăpada și cu apă turcoaz, curată ca lacrima. GALERIE FOTO

Totul a început cu o imagine văzută din întâmplare pe Instagram. Nici nu mai știu unde sau cum. Știu doar că acela a fost momentul în care am decis că eu trebuie să merg în Columbia, mai exact în Valle de Cocora, acolo unde palmierii de ceară înalți și subțiri mai ceva ca fotomodelele anilor ’90 se înalță până la vreo 60 de metri spre cer. Iar asta în contextul în care te afli deja undeva la 2.500 de metri altitudine. De la această întâlnire virtuală până când ea a devenit realitate și-n offline au trecut câteva luni, timp în care m-am documentat și m-am convins nu doar că nu știu nimic despre această țară, ci că sunt mult mai multe motive ca să merg.

Cei mai mulți au auzit de Columbia din cauza lui Pablo Escobar sau datorită serialului Narcos. Eu, serialul nu-l văzusem până să ajung acolo (nici acum nu l-am terminat), iar despre Escobar și Columbia în vremea lui știam ceva, dar nu prea multe. Nu îmi imaginam de fapt că e posibil să fi fost chiar așa de rău, cu locuitorii din Medellin care se temeau să iasă pe stradă din cauza narcotraficanților conduși cu mână de fier (dar și cu carismă) de Pablo Emilio Escobar Gaviria. Și totuși așa a fost, după cum își amintesc unii oameni astăzi.

În anii ’90, provincia Antioquia, a cărei capitală e Medellin, era vizitată doar de cei care aveau cu adevărat treabă aici. Turiștii se țineau departe și nu fără motiv, la momentul acela criminalitatea era la ea acasă. Astăzi, întreaga regiune, dar mai ales orașul-capitală vibrează pe cu totul alte note muzicale decât cele ale împușcăturilor. Nu, narcotraficul nu a dispărut de tot, dar situația s-a îmbunătățit simțitor, iar locuitorii zonei s-au săturat să vorbească doar despre același lucru. Atunci când te întreabă ce știai de țara lor înainte să ajungi și menționezi orice altceva, de la cafea la plajele din nord, ochii încep să le strălucească, buzele se întind într-un zâmbet și îi auzi: „În sfârșit altceva decât Escobar!“ Nu pot să îi condamn, că și despre România am vrea să știe lumea ceva mai mult decât Ceaușescu sau Dracula.

Dar să încep cu începutul.

În America de Sud nu mai fusesem de prin 2013 pentru că, recunosc, m-au atras mai mult țările asiatice și, mai nou, cele din Africa Subsahariană. În contextul pandemiei însă, un factor important de decizie pentru o vacanță au devenit condițiile de intrare într-o țară, așa că America Latină s-a poziționat într-o altă lumină. Inițial am vrut să mergem în Chile, dar era cu carantină și testare, așa că ne-am reorientat către Columbia, care s-a dovedit a fi o surpriză, chiar și după multă documentare.

Ce m-a surprins în primul rând este faptul că este a doua cea mai biodiversă țară din lume, după Brazilia, și prima dacă e să raportăm la suprafață. Pe scurt, are de toate, de la păsări la fluturi, varii specii de plante, animale și insecte. Are deșert, munți ce urcă la 5.000 m, orașe patrimoniu UNESCO, junglă, insule cu nisip alb ca zăpada și cu apă turcoaz, curată ca lacrima. Și mai are și altele, dar nu am apucat să le văd pe toate. Mi-ar mai fi trebuit încă pe atâta timp (circa trei săptămâni) să ajung și în Amazon, pe costa de vest, acolo unde an de an balenele vin să-și nască puii, dar și în Ciudad Perdida – al doilea cel mai important sit arheologic de pe continent, după Machu Picchu.

Dar, poate, ar fi mai bine să vorbesc despre ce am văzut. Am aterizat în Bogota, care, datorită numărului impresionant de graffiti-uri, pare o galerie în aer liber. Artiștii locali, unii mai talentați ca alții, au schimbat fața orașului care găzduiește undeva la 9 milioane de locuitori, cam cât jumătate din populația României. Picturi murale ai peste tot, dar mai ales în centrul istoric. În cartierele rezidențiale din nord, care găzduiesc persoanele cu venituri peste medie, graffiti-urile sunt mai rare și mai discrete, în ton cu arhitectura clădirilor.

Dincolo de plimbările fără țintă neapărată prin centru, în Bogota poți vizita varii muzee – cele mai cunoscute fiind cel al aurului și cel dedicat lui Fernando Botero (artist cunoscut datorită personajelor sale care sunt disproporționat de mari). Poți, de asemenea, cumpăra bijuterii cu smaralde, Columbia fiind cel mai mare producător al lumii, urmată, la distanță, de Zambia. Tot aici, ai șansa să urci în vârf de munte, la Monserrate. Poți ajunge cu funicularul, pe jos sau cu telecabina, doar că mai toată lumea recomandă turiștilor să nu aleagă varianta secundă pentru că ascensiunea până la 3.150 de metri (Ă600 de metri față de oraș) te poate lăsa fără suflare la propriu. Sunt persoane care se aclimatizează greu chiar și când urcă cu mijloacele de transport în comun, darămite pe jos. Capitala Columbiei e situată undeva la 2.600 de metri altitudine, cam la nivelul vârfului Moldoveanu, doar că nu o simți când ești acolo. Și totuși, Bogota e a patra capitală a lumii după altitudine, precedată de La Paz (Bolivia, 3.650 m), Quito (Ecuador) și Thimphu (Bhutan).

Ar mai fi multe de spus despre Bogota, dar aș avea apoi nevoie de o revistă întreagă să scriu despre Columbia. O să mă limitez așadar la a spune că e musai o oprire la Puerta Falsa, cel mai vechi și, poate, cel mai cunoscut restaurant din țară. E mic, ascuns și are niște rețete care îți gâdilă mai degrabă curiozitatea decât papilele gustative (cel puțin așa mi s-a părut mie). Cert e că aici poți să bei ciocolata caldă în stil tradițional, însoțită de brânză, ce trebuie tăiată cubulețe și aruncată în lichidul maroniu care o va topi parțial. Apoi, ele trebuie savurate împreună. Dacă această băutură nu v-a convins, cu siguranță o va face cafeaua, care e la ea acasă. Sunt zeci de localuri cu cafea de specialitate (ca de altfel prin toată țara), localuri apărute în special pentru turiști. Columbienii beau și ei această licoare neagră și aromată, dar din cu totul alte boabe, cele rămase după ce ce a fost mai bun a fost trimis la export sau către cafenelele frecventate de străini.

Din Bogota (pe care am botezat-o Bogata), noi am plecat spre Santa Marta, un oraș de pe coasta de nord, despre care cei mai mulți zic că e urât și periculos. Totuși, e poarta de intrare către Parcul Național Tayrona, așa că e greu de evitat. Eu, personal, nu aș zice nici că e urât, nici că e periculos. E genul de loc viu, cu muzică ce urlă-n difuzoare pe străzile principale, cu grătare la margine de drum și cu comercianți care vând oriunde și oricând câte ceva. E o pată de culoare, e un contact bun cu Columbia cea dincolo de itinerarul prestabilit. Mulți aterizează aici și pleacă direct mai departe. Noi ne-am luat o zi să-i luăm pulsul și nu ne-a părut rău, mai ales că am descoperit Ikaro Cafe și Lulo Restaurant, așa că aproape că nu mai voiam să plecăm. Noroc că ne aștepta Tayrona care urma să se închidă în doar câteva zile. De trei ori pe an, timp de câte două săptămâni, parcul național se închide pentru a lăsa vegetația să respire.

Auzisem că Tayrona e unul dintre cele mai frumoase locuri din Columbia, dar nu știam la ce să mă aștept. Dacă ar fi să sumarizez acum, aș zice că e o combinație exotică între plajele din Seychelles și junglă. Am mers multe ore prin parc, printr-o căldură umedă tare, care te suge de energie, dar parcă nu-ți vine să te oprești ca nu cumva să ratezi ceva. Pentru că la fiecare pas mai apare o priveliște demnă de Instagram. Și, ca de obicei în viață, cea mai frumoasă plajă e și printre cele mai îndepărtate, așa că nu te poți răsfăța cu imaginea apei turcoaz, mărginită de o pădure de palmieri, decât după ce ai mers vreo patru-cinci ore.

Cert e că la finalul unei zile în care ai umblat undeva spre 20 de kilometri prin junglă îți cam vine să te relaxezi. Și o poți face fie la singurul hotel din parc, aflat aproape de intrare, fie pe o plajă unde ai voie să îți pui cortul, fie la una dintre cazările din afara Tayrona, dar totuși nu de foarte departe. Noi am ales hotelul din interiorul parcului. Nu știu dacă hotel e termenul potrivit. Sunt vreo cinci cabane de lemn înconjurate de zeci sau chiar sute de tipuri de plante și flori. E un fel de grădină botanică, ce are integrate câteva mici spații de cazare, construite din materiale naturale.

După o noapte bună de somn și un mic dejun leneș, am plecat către Minca, cea care s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari surprize ale călătoriei. E vorba de un sat de munte descoperit relativ recent de backpack-erii care s-au cuibărit aici, în vârf de deal, pentru a fi departe de agitația din Santa Marta și totuși aproape (la vreo 30 de minute cu microbuzul). În Minca ai dealuri împădurite de jur împrejur, ai hamace legănate alene de vânt, ai 400 de tipuri de păsări, dintre care 24 endemice. Ai liniște multă, cascade cu apă rece ca gheața, motociclete care abia așteaptă să te plimbe și cafenele boeme unde să îți poți trage sufletul. Ah, și ai hoteluri memorabile, cum e Trekker Glamping, unde ideea de glampling (camping de lux) e dusă la un alt nivel. Aici, alarma de dimineață e cântecul tucanului, iar cafeaua e culeasă de la o fermă din apropiere și miroase mai bine ca un parfum de nișă. Gastronomia sud-americană e ridicată la rang de artă, iar intimitatea e un dat, nu un lux. Am plecat din Minca cu sufletul plin și cu creierul gol. De griji, bineînțeles.

Apoi, a început lungul drum spre Cartagena. În Columbia, poți merge cu mașina ori autobuzul atunci când drumurile sunt relativ scurte, iar în rest cu avionul. Noi am zburat cât de des am putut – de vreo șase ori în trei săptămâni. Cursele sunt dese, prețurile mici, iar durata de zbor nu sare de o oră. În Cartagena nu au putut ajunge însă decât pe patru roți. A fost și asta o experiență pe care, dacă o privesc acum, o găsesc amuzantă. Atunci însă am bombănit mult, simțindu-mă cam ca în rată. Iar când mașina s-a mai și stricat la vreo oră de Cartagena, ei bine acela a fost apogeul.

Dar, odată ajunsă în oraș (după vreo șapte ore în loc de patru), am dat totul uitării. Aflat în patrimoniul UNESCO, Cartagena e genul acela de loc unde – cel puțin în centru – totul pare gândit pentru a fi plăcut privirii. Te lași pierdut pe străduțe, printre sutele de balcoane îmbrăcate în fel și fel de flori colorate, apoi ajungi la mal de mare, de unde vezi că se ridică un cartier plin de zgârie-nori. De fapt, mie Cartagena mi s-a părut un mix între clasicul oraș colonial – un fel de Havana, dar mai bine întreți-nută – și New York. Același vibe mi l-au transmis și cele trei localuri din oraș care mi-au devenit rapid favorite – cafeneaua Epoca Espresso Bar, barul Alquimico (aflat în topul The World’s 50 Best Bars în 2020) și localul de pe hotelul Movich, un rooftop bar de unde poți admira întreaga panoramă a urbei.

Pe scurt, Cartagena e genul acela de loc cu o frumusețe clasică, pe care doar chițibușarii și invidioșii o pot contesta. E cam ca o Monica Bellucci a orașelor.

Dacă ar fi să fiu și eu cârcotașă, aș zice că singurul lucru care îi lipsește este o plajă pe măsura frumuseții sale. Dar genul ăsta de plajă îl găsești în apropiere. Noi am mers către insulele Rosario, aflate la vreo oră și puțin cu barca. La dus, călătoria a fost o plăcere, la întors a fost un montagne russe care s-a lăsat cu ceva dureri de șale, dar pe care am încadrat-o tot la capitolul aventură. Poți să vizitezi insulele cu excursii de o zi, în care mergi pe la diverse atracții, sau poți să îți iei hotel pe una dintre ele și să închiriezi o barcă privată, care să te ducă – printre altele – pe o plajă pustie, cu apă demnă de marea Caraibelor. Noi am ales un hotel mic, cu cinci camere, unde ne-a ținut companie doar o familie din Costa Rica. Asta pe lângă bancurile de pești multicolori și stolurile de păsări gălăgioase.

După două zile de liniște și pace, am aterizat, în creierii nopții, în Medellin. Nu știam la ce să ne așteptăm. Auzisem că e hip, că e cool, că e o pasăre phoenix, că e cu totul altul ca acum 20 de ani, că are de toate. Așa e, confirm toate cele de mai sus. Dacă despre Cartagena aș zice că e fata care câștigă concursul de miss la balul bobocilor, Medellin l-aș compara cu cea care-l are pe vino-ncoa’ și care sucește mințile băieților fără să știi prea bine cum. Orașul are o energie aparte. E viu la orice oră din zi și din noapte. Freamătă continuu. E agitat și aglomerat. E minunat!

Este totodată cel mai întins oraș din câte am văzut. E cât vezi cu ochii, din vale până pe culmile tuturor dealurilor din jur. E singurul oraș cu metrou din Columbia, dar sistemul de transport se bazează mai degrabă pe tot felul de telecabine, care te pot duce până hăt departe, pe culmile unor dealuri de unde aproape că nu mai vezi de unde ai plecat.

Casele – cele mai multe – sunt simple, din cărămidă, îngrămădite și înghesuite, parcă neterminate. Și totuși, mie mi-au plăcut. Și localnicilor le plac pentru că nici nu se gândesc să se mute (cei care au posibilitatea) în cartierele bogate, „pentru turiști“ cum le numesc ei. Am fost și în Comuna 13, care în anii ’90 era considerat unul dintre cele mai periculoase cartiere din lume. Astăzi, în zona turistică, aici e multă muzică, culoare și voie bună. Zona locuită, cea necomercială, aflată dincolo de o graniță invizibilă, e un labirint de străduțe și cotloane unde te poți pierde în plină zi. Noaptea, locuitorii te sfătuiesc să nu vii pentru că în continuare pot apărea probleme. Așa cum ziceam și mai sus, încă există narcotrafic, teritorii și ganguri.

Probabil există și în alte locuri, dar aici ni s-a vorbit cel mai mult despre fenomen, poate și pentru că oamenii nu au uitat de Escobar. Plus că sunt unii – cei mai săraci – care încă-l regretă pentru că, spun ei, i-a ajutat mult când autoritățile nu au făcut-o. Escobar e peste tot în Columbia. E pe tricouri (printre altele cu celebra expresie „Plomo o plata“, în traducere „Accepți mită sau vei muri“), e în librării, e în amintirile oamenilor.

Nu că am vrut neapărat să scăpăm de „umbra“ lui, dar am plecat din Medellin, după câteva zile, cu direcția Guatape – unul dintre cele mai colorate sate din Columbia – și Piedra del Penol, o piatră ce se ridică semeață câteva sute de metri deasupra unui sistem de insulițe ce împânzesc mai ceva ca o pânză de păianjen suprafața unui lac. Ce este interesant e că piatra e golașă și neagră, solitară mai ceva ca luceafărul lui Eminescu. O vezi de departe, o măsori cu privirea de aproape, dar ca să o cucerești trebuie să urci cele vreo 750 de trepte care mie mi-au părut o cursă contra cronometru cu propriile mele frici. Am vrut să mă întorc de câteva ori din drum, pentru că simțeam că lumea nu mi se așterne, ci îmi fuge de sub picioare. Iar asta pentru că am frică de înălțime. Noroc că nu e aceeași scară la coborâre și nu poți face stânga-mprejur decât prin două locuri. Odată ajunsă sus însă, am avut câteva secunde impresia (greșită) că pot să cuceresc lumea. Chiar și Everestul părea posibil. Nu e! Priveliștea e însă memorabilă, la fel și fiecare străduță din Guatape, sat aflat în imediata apropiere.

Dar n-aș mai zăbovi prea mult aici pentru că, după doar 30 de minute de zbor, am aterizat în zona cafelei (Zona Cafetera), cea care găzduiește și Valle de Cocora, locul datorită căruia am ajuns în Columbia. Ne-am cazat în Salento, un alt sat unde combinațiile îndrăznețe de culori sunt norma, nu excepția. Aici, portocaliu aprins și verde crud stau comod alături de galben-auriu și bleu ciel. Se potrivesc de minune chiar! Locul e un curcubeu de uși și ferestre, în spatele cărora se află fie magazine de suveniruri, fie cafenele de specialitate. E paradisul turiștilor.

Dar nu ai mult timp de zăbovit aici, pentru că un Willys (unul dintre zecile din oraș) abia așteaptă să te ducă la o fermă de cafea sau în valea palmierilor de ceară. Willys este un model de Jeep vechi, de prin anii ’40 (dar care-și poartă bine vârsta), pe care localnicii l-au transformat în mijloc de transport în comun. Îl ajută aspectul retro, culorile țipătoare (asortate cu întregul sat), dar și faptul că e rezistent la șocuri, cum ar fi la gropile de pe drum. Pentru o experiență completă, dacă ai norocul (sau „norocul“) să nu mai găsești loc nici în față, nici pe banchetele amplasate în zona din spate, poți să îți testezi forța și rezistența călătorind în picioare, agățat de barele exterioare ale mașinii.

Să mergi să culegi cafea, să îi descoperi secretele dincolo de aromă și gust, să înveți despre culoarea fructului ori forma frunzei, să înțelegi procesul de producție și apoi să iei parte la o degustare e o experiență pe care dacă nu o faci în Columbia, atunci unde?!

Apoi, cu boost-ul de energie dat de o cafea bună, poți porni spre Valle de Cocora. Willys te lasă jos, în vale, la intrarea pe traseul circular care îți ia undeva la 5-6 ore, dacă nu te grăbești. Ai de ales între a începe la palmieri sau a-i lăsa la final, cam cum faci și cu desertul pe care-l păstrezi după masă. De data asta însă, cel mai bine ar fi să faci fix pe dos, să începi cu ce e mai frumos și asta pentru că vremea e tare imprevizibilă aici. Ești undeva la 2.400-2.500 de metri altitudine și doar pocnind din degete poți ajunge de la un soare orbitor la nori misterioși din care se mai văd doar vârfurile palmierilor. Sincer, ideal e să prinzi toate tipurile de vreme într-o zi, dar pentru asta ai nevoie de două lucruri: să ajungi acolo cât mai devreme și să ai noroc. Cum noroc, de regulă, eu am, a trebuit să mă lupt doar cu moș Ene (pe la gene). Dar, pentru așa un scop, am învins!

Și apoi, am văzut ce înseamnă să fii la mâna vremii. În jumătate de oră, același loc a devenit cu totul altul. Din verde crud, peisajul s-a colorat în gri mult și verde-negru. Dar, fiecare tablou a avut farmecul lui.

Cu capul în nori, la propriu, am pornit la drum. Am făcut tot traseul și îl recomand. La jumătatea drumului, când au ajuns undeva aproape de 3.000 de metri altitudine, mulți dintre călătorii întâlniți pe traseu s-au întors, mulțumiți de ce au văzut. Adevărul e că nu știi la ce să te aștepți după ce ai admirat de aproape palmierii. Și tocmai de aceea ești surprins să vezi apoi un cu totul alt tip de peisaj, cu copaci seculari, cu podețe de lemn ce par a fi acolo de veacuri (dar care totuși rezistă), cu cascade ascunse și pe care le găsești doar după sunet, cu fel și fel de flori. Pare că de fapt sunt două drumeții unite undeva la mijloc, ca să rezulte o experiență completă. Valle de Cocora a fost, fără doar și poate, locul meu preferat din Columbia. Nu știu ce vine după, Minca, Tayrona sau deșertul. În deșertul Tatacoa am ajuns întâmplător. Știam de el, dar nu credeam că avem timp. La finalul călătoriei lăsasem câteva zile libere pentru le „umple“ la fața locului. Voiam să ajung în orașul colonial Villa de Leyva, unde am și mers de altfel. E un sat mai mare, unde timpul s-a oprit în loc acum câteva sute de ani. Aici totul e alb imaculat, iar în piața centrală (una dintre cele mai mari din Americi) se dă încă ora exactă. Aici am prins și piața agroalimentară de weekend, unde m-am minunat și de unde am cumpărat mai multe tipuri de fructe pe care nici acum nu aș putea să le numesc. După ce am vizitat orașul și am rămas și peste noapte, am hotărât să mergem în deșert. De fapt, dacă e să fiu corectă, Tatacoa nu e teoretic un deșert. Arată ca unul, dar e de fapt o fostă pădure tropicală deșertificată. Asta apropo de ce înseamnă încălzirea globală. Nu prea poți să îți imaginezi cum, acum multă vreme, aici erau animale de toate felurile și o vegetație luxuriantă. Astăzi vezi doar că, din când în când, printre pietre răsar diferite specii de cactus, unele gigantice, a căror înălțime ajunge și la zece metri. În rest, ai 350 de kilometri de deșert croșetat de vreme în fel și fel de forme. Sunt două zone diferite în Tatacoa, cea gri, unde simți că ai pășit pe lună, și cea roșie care te trimite cu gândul la Marte. Nu e un deșert clasic, cu nisip, ci unul cu piatră dantelată, cu ploaie și cu multă personalitate. Mie-mi place deșertul în general, mi-au plăcut și Sahara, și Wadi Rum în Iordania, dar și Atacama în Peru. Dar, niciunul nu seamănă cu altul și niciunul nu seamănă cu Tatacoa. Singurul lucru pe care îl au în comun e căldura zdrobitoare de peste zi. Mergi și simți că te apasă o mână invizibilă pe creierul care îți spune că e momentul să stai – măcar puțin – la umbră. Dar nu ai de unde să iei umbra. Așa că mergi mai departe și te minunezi la culorile și formele nepământene. E mult loc pentru imaginație aici. Și, poate și de la soare, începi să vezi tot felul de animale, fantome de gen Casper și fel și fel de alte nebunii.

Ar mai fi atât de multe lucruri de spus despre Columbia, hoteluri de recomandat și cafenele ori restaurante de încercat că mi-ar trebui multe zile să termin. Sunt mulți oameni care mi-au ramas la suflet și povești ce trebuie spuse mai departe. Dar asta cu o altă ocazie.

Călătorii