Dus scotian dupa coliziunea cu tramvaiul

Esti la capatul puterilor. Te cuprinde o sila cumplita de cum iesi din casa. Injuraturile nu te mai ajuta. Iti umbla prin cap ideea aia cu retrasul la tara si cu reconversia in fermier. Sau in rentier. Ai chef adeseori sa te porti ca intr-un celebru film american: sa lasi la o parte ultima pojghita de civilizatie si sa iei o bata cu care sa faci praf totul in cale. Ai avut cumva, de cateva ori, unul dintre simptomele acestea?

Nu e neaparat motiv de ingrijorare. Nu esti singurul roman cu manifestari de insanitate, iar cauzele sunt multiple. E de ajuns un drum cu masina de acasa pana la serviciu, un adevarat raliu isteric, ca sa ajungi sleit la birou. Ultimul pont pentru soferii bucuresteni: vatmanii RATB-ului s-au vorbit sa intre in plin in orice masina care face greseala sa calce un centimetru pe sinele de tramvai si nu reuseste sa se dea rapid si la timp la o parte. Nu e banc, incercati daca aveti curajul!

Astea sunt vremurile, astia sunt oamenii. Si cum emigrarea nu mai are nici un farmec (vei suferi rapid de subsolicitare intr-un loc civilizat, dupa ce ai supravietuit atata timp in Romania!), solutia ar putea fi un plonjon de week-end intr-un mediu atat de “altfel” incat poate parea virtual.

Primul pas: faci rost de o viza pentru Regatul Majestatii Sale. Cum? Nu ne priveste, te descurci. Doi: intri pe Internet si iti faci o rezervare online. Trei: te trezesti la patru dimineata, iei un taxi, faci conversatie cu soferul care te va “pretalui” ca sa vada daca iti mai da sau nu restul la hartia de un milion. Ajungi la Otopeni, te urci in KLM-ul de Amsterdam si de acolo cu un Fokker ajungi mintenas intr-ora si ceva la Glasgow. E unsprezece ora locala si incepi deja sa te simti (mai) bine. N-are rost sa inchiriezi o masina, ca doar ai ajuns in patria scotch-ului. Nu te repezi la cab-uri pentru ca nu circula decat in oras. Poti incerca un taxi mai “european”, in speta o Skoda Octavia cu volan, evident, pe dreapta. Pornesti.

Prima senzatie: ca ai dat peste un sofer din romanele lui Stephen King care merge cu placere sadica pe contrasens. E doar oboseala de vina, altfel se circula cat se poate de normal pentru Marea Britanie. Ajungi la destinatie: 95 de lire pe 55 de mile, nota de plata a soferului sadic. O fi mult, putin? Nu mai conteaza. Te afli deja pe coasta Atlanticului. Taxiul urca pe un deal cu alei acoperite cu pietris rosu, care taie un gazon ireal si ajungi la un urias conac, metamorfozat pe la 1901 in hotel. Ti se pare vechi, apoi de-a dreptul antic cand citesti in holul de la intrare o intreaga poveste cum ca respectivul conac are ceva fundatii de la un castel de la 1200 si ceva. Fantome? Nici un cuvintel – probabil ca marketingul lantului Westin, care a cumparat respectivul stabiliment, nu a considerat ca este necesar sa le evoce pentru ca afacerea merge si asa foarte bine.

La receptie, esti intampinat intr-o limba stranie, din care nu intelegi decat zece la suta. Raspunzi cu “sorry”, receptionerul se prinde ca n-are ce vorbi cu tine in limba lui materna si trece la British English. Pe culoar daca se intampla sa te intalnesti cu o camerista, aceasta lasa ochii in jos si se lipeste de perete, devenind mobila. Obiceiuri de case mari! Oricum mai potrivite decat in alte hoteluri europene, in care personalul e instruit sa te salute privindu-te in ochi, militaros, ori de cate ori te intalneste, de parca te-ai afla la receptia de ziua lui Kim Ir Sen la Ambasada Coreii de Nord.

Urci in camera: luxul secolului XIX nu a fost compromis decat de cateva inovatii: cartela magnetica in loc de cheie, sistemul discret de climatizare sau televizorul. In rest, design englezesc de acum o suta de ani: mobilier de stejar invechit, pe pereti litografii cu diversi nobili ai locului, in baie robinete separate pentru apa rece/calda inscriptionate 1922. Liniste desavarsita. Privesti pe fereastra si vezi ca pe o raza de cativa kilometri in jur nu este altceva decat un imens teren de golf, cu un gazon atat de ireal de perfect incat pare artificial. Dincolo de acesta, plaja si oceanul. Descoperi cu uimire ce inseamna sa ai spatiul din fata ochilor liber, fara blocuri, fara cladiri de birouri, fara calcanele scorojite ale capitalei balcanice din care ai venit.

Merita sa sari peste masa de pranz si sa pornesti per pedes prin imprejurimi. Traversezi imensul teren de golf, ocolesti cursantii (da, in afara de jucatorii experimentati aici exista o Academie de golf) si ajungi pe tarmul Atlanticului. Te poti plimba in liniste pe tarm kilometri intregi fara sa intalnesti vreo persoana. Daca stii ca te intelegi cu caii, poti inchiria unul si sa o pornesti in galop pe plaja, jucandu-te de-a highlanderul.

Toamna, vremea este schimbatoare. Poate fi soare puternic si intr-un sfert de ora sa inceapa ploaia. Vantul nu lipseste, dar are farmecul lui. Il stii din filmele englezesti cu actiunea in epoca victoriana. Mirosuri de statiune de lux: aroma de gazon proaspat taiat, amestecata cu cea a oceanului si a plantelor tepoase care cresc in nisipul sarat.

Urci din nou spre conac-castel-hotel. “ItÃs five oÃclock”. Deja cativa oaspeti s-au strans in jurul meselor. Ai de ales intre platourile cu cakes si sandwich-uri, ca doar aici s-au inventat. Pui sau somon, intre triunghiuri de paine acoperite de un vraf de chips. In camin a fost deja aprins focul, ploaia stropeste geamurile imense, deasupra ocenului e insa oarece soare. Lumina stranie.

Ceaiul, concentrat, soseste in ceainic de argint. Alaturi, un alt vas cu apa fierbinte pentru eventuala diluare a lichidului negru. Cleste tot de argint pentru zahar.

Daca ceremonia ceaiului ti se pare prea plina de fite, intri alaturi, in barul de scotch, la o degustare si la o poveste despre aceasta licoare magica. Depinde doar de tine (si de cardul de credit) cand iesi de la cursul intensiv de istorie a Whisky-ului pentru ca in Scotia functioneaza peste 90 de distilerii, evident fiecare cu marcile proprii.

Si un truism: gurmanzii nu ar trebui sa-si faca mari sperante in Scotia – in afara de somon (salbatic, si nu de crescatorie, cu plusul de calitate aferent) nu prea ai motive de uimire. Friptura de oaie sau de vita la cuptor, e drept savant preparata, insotita de salata de cartofi cu tot cu coaja! Prima data ai impresia ca bucatarul s-a sclerozat, dar curand iti dai seama ca e un obicei al locului sa decojesti in farfurie cartofii tavaliti prin maioneza.

Prudenta mare daca vi se propune specialitatea locului “haggis”. Aduce cu un melanj intre toba romaneasca si leberul german. Burta de oaie este umpluta cu maruntaiele “edible” ale aceluiasi animal, bine tocate cu mirodenii si ceapa. Rezulta un gen de carnat urias care este fiert-copt si servit cu piure de cartofi.

Chestia a aparut (ca si pizza italienilor de altfel) in vremurile de saracie lucie, cand o intreaga familie de scotieni trebuia sa supravietuiasca o iarna intreaga cu carnea unei singure oi pe care cu greu se hotarau sa o sacrifice.

A doua zi dimineata, ai de ales intre cursurile de golf, vizite la castele din jur si spa. Ultima optiune pare destul de misterioasa si ezoterica, principiul enuntat fiind al “Celor Sapte Stalpi ai Formei Perfecte”. Printre proceduri, masajul chakrelor cu pietre incinse sau cu ulei fierbinte varsat in zona stomacului. Cum poate nu a venit vremea experimentelor revitalizante, merita o plimbare pana la castelul din apropiere al carui parc urias a devenit public.

Si iaca, week-end-ul aproape s-a terminat. O oprire la Glasgow (obligatoriu popasul in pub-uri pentru experienta berilor scotiene absolut fantastice), inapoi in Fokker, inapoi la Amsterdam.

De ce oare, in momentul in care te imbarci inapoi spre Bucuresti si auzi vorba romaneasca nu prea te bucuri? Vrand-nevrand a doua zi te vei duce la serviciu. Iar noaptea vei visa ca un tramvai intra in tine pe Mosilor colt cu Hristo Botev. Sau ca dormi la Turnberry, hotelul de care tocmai v-am povestit, si ca a doua zi nu trebuie sa te duci deloc la birou si ca esti obligat sa joci toata ziua golf. victor@zf.ro

Cultură