Dulapul Alcoolicii Anonimi

Era o vreme cand, daca se intampla sa aud zvonuri nefondate despre umila mea persoana, faceam tot posibilul sa clarific situatia si sa aduc la suprafata adevarul. Investeam mult timp, energie si nervi in asemenea eforturi de resuscitare a reputatiei si doar un simt pronuntat al ridicolului m-a oprit sa platesc niste advertoriale care sa ma ridice putin in slavi.

Dar de vreo luna incoace am observat cu satisfactie ca m-am maturizat. E drept ca momentul a coincis cu ziua in care am aflat ca umbla un zvon prin redactie cum ca as fi nepoata sefului cel mare. In orice caz, am fost surprinsa sa vad ca nu-mi mai pasa ce gandesc oamenii despre mine … atata vreme cat gandesc ceva care ma avantajeaza, evident. Si cam la asta se reduce maturizarea mea. Pentru ca, atunci cand vine vorba de alte zvonuri, nu mai sunt asa de magnanima.

Sa luam de pilda parerea, complet nefondata, a unor colegi, cum ca as fi o persoana foarte infricosatoare, careia nu e bine sa-i adresezi cuvantul pentru ca te paste o replica foarte usturatoare. Una dintre colege mi-a marturisit chiar ca, pe la inceputurile ei in aceasta redactie, evita cu tot dinadinsul sa mi se adreseze de teama consecintelor. Lucru pe care chiar nu l-am inteles. In primul rand, ar trebui sa fie foarte clar faptul ca aceasta este o redactie al carei sef incurajeaza cu asiduitate dreptul la libera exprimare prin intermediul contrazicerilor si al tipetelor (dansul este oricum adeptul teoriei ca tipetele sunt benefice pentru sanatatea fizica si psihica).

Deci chiar daca din cand in cand (adica zilnic) mai ridic vocea (adica urlu), asta nu inseamna decat ca ma incadrez in spiritul locului. Sau, daca s-a intamplat sa il sun pe editorul foto pe la miezul noptii si sa il chem la serviciu pentru o poza, a fost pentru binele ziarului (chiar daca mi-a facut o imensa placere).

Si chiar daca unii dintre colaboratorii mei au, probabil, rafturi intregi cu papusele insangerate cu numele meu, asta inseamna ca am reusit sa-i smulg din apatie si i-am ajutat sa gandeasca creativ. In plus, chiar daca sunt obsedata cu disciplina si nu trec cu vederea nicio scapare, asta nu inseamna, dupa cum cu voluptate afirma seful, ca o sa-mi “ciomagesc copiii”.

In ultimul rand, as vrea sa clarific situatia dulapului. In redactia Ziarului Financiar, pe langa comunicarea racnita mai credem si in sarbatorirea zilelor de nastere. In plus, reporterii care se intorc din deplasari in strainatate aduc de obicei cate o sticla de vin sau whiskey, ca sa isi inece probabil amarul provocat de faptul ca n-au avut destula inspiratie ca sa ramana acolo. Ca sa nu mai vorbesc de sticlele care sunt primite de aceiasi reporteri de Sarbatori.

Cu alte cuvinte, suntem o redactie plina de sticle. Care, in mod misterios, si-au gasit cu toate adapost in dulapul meu, pe care oricine l-ar putea confunda in ultima vreme cu un bar sau cu ascunzatoarea unui viitor membru al Alcoolicilor Anonimi. Situatie care a iesit la lumina in momentul in care o sticla de sampanie a pocnit fix in dulap si intreaga redactie a ramas cu impresia (ERONATA) ca eu as fi colectionara si consumatoarea de vin, whiskey, lichior, gin, sampanie etc. Acum inteleg de ce, de fiecare data cand deschideam larg usile dulapului ca sa iau o agenda sau un pix, toata lumea ramanea cu gura cascata. Mai ales tinerele sperante pe care incercam sa le recrutez pentru viitoarea generatie de scriitori la ziar.

In concluzie: stimati colegi, nu sunt o scorpie alcoolica. Si cu aceste cuvinte incheiem advertorialul.

Gastronomie