Defectele sunt si ele oameni

Bineinteles ca nu ma astept ca munca in colectivitate sa fie o armonie netulburata si nesfarsita. Si nu ma astept nici macar ca ai mei colegi de sex masculin sa fie un model de curtenie, cavalerism etc. Adica sunt de parere ca, daca tot vrem egalitate intre sexe, atunci e corect ca “noi” sa muncim la fel de mult ca si “ei” si sa nu ne ascundem dupa degetul “sexului slab”.
Cu alte cuvinte, recunosc ca nu e neaparat constructiv sa recurgem la decolteu in momentele de rascruce si la “sunt o floare gingasa” atunci cand e rost de petrecut zile si nopti la serviciu, pe altarul dezvoltarii companiei.
E drept ca, de multe ori, colegele pot fi iritante: sunt in stare sa dedice fiecare pauza unei discutii despre barbati si haine, barfesc pana pica, iar in situatii de stres, in loc sa se comporte barbateste si sa injure, ele nu gasesc altceva mai bun decat sa izbucneasca in plans (desigur, o femeie cu capul pe umeri va spune ca cea mai mare crima nu e sa dai apa la soareci in timpul unei sedinte, ci sa faci asta fara se te fi asigurat inainte ca te-ai dat cu rimel rezistent la apa).
In fine, am stabilit deci ca femeile la locul de munca sunt, uneori, o bataie de cap. Dar de aici e cale lunga pana la parerea unui coleg de-al meu, care a declarat raspicat ca “a fi femeie e un defect”.
Nu am sa cad acum in cliseul de a face aluzii freudiene la diverse complexe si nici n-o sa demarez o ancheta referitoare la posibila existenta a unor frustrari sau chiar traume mai vechi sau mai recente.
Si nici n-am sa ma vait prea mult pe tema asta. Pentru ca, brusc, mi-am dat seama ca e un privilegiu sa traiesc intr-o tara unde, desi Gheorghe se mai imbata ocazional si o bate pe Vasilica, totusi, Vasilica are drepturi si nu e la cheremul barbatului ei.
Spre disperarea colegului meu (probabil), traim intr-o tara in care e inca ok sa fii femeie: nu suntem nici in Orient, ca sa nu avem voie sa iesim din casa fara a fi infasurate ca niste mumii, dar nici in tarile intoxicate de atata corectitudine politica incat femeile sa considere orice compliment o hartuire si sa transforme emascularea psihica a partenerilor in misiunea lor prioritara. Asa ca, cel putin cateva zeci de ani de-acum incolo, colegul meu n-o sa aiba satisfactia de a fi martor sau participant la o campanie de asuprire in masa a defectelor ambulante numite femei. Poate ca am mai scris asta, dar o repet: nu sunt una dintre feministele dure gen Germaine Greer si nici nu sunt de parere ca toti barbatii ne urasc.
Mi se pare o prostie sa-ti arzi sutienul, pentru ca lenjeria e frumoasa si scumpa si, mai ales, pentru ca n-o sa obtii respect sau o slujba mai bine platita in felul asta. Desi, daca ma gandesc mai bine, cred ca o sa retrag partea a doua a afirmatiei.
In concluzie, sper ca al meu coleg care uraste tagma muiereasca nu va urma exemplul american si nu se va infiinta la serviciu cu vreo arma automata ca sa elimine “defectele”. Cred ca va ramane la aceasta parere pana ii va iesi in cale vreun defect blond, dupa care o sa-si renege convingerile. Ca doar e poveste veche de cand lumea.

Stil de viață /DESPRE LUME SI VIATA