Decembrie rosu la bistro

Era o seara friguroasa de toamna tarzie si, cum ma eternizam pe bulevardul pe jumatate blocat intre Piata Aviatorilor si Guvern, ma apucasem sa citesc o carte ca sa mai treaca timpul. Pe cand ajunsesem la pagina 123, vad ca langa masina se afla un militian. Las geamul in jos si il intreb: “De ce se circula asa de greu? Au blocat cumva drumul dascalii infometati?” La care domnul in albastru imi raspunde: “Nu, se fac repetitii pentru 1 Decembrie”. I-am multumit pentru informatie si mi-am spus in sinea mea: “Noroc ca nu se fac repetitii si pentru 22 decembrie”.

Oricum, acum vreo 16 ani, pe 22 decembrie am crezut ca am scapat de rosu. Cand colo, tot orasul e plin de rosu: Rosu Toujours, Rosu Bistro – la care am aterizat si eu dupa ce mi-a luat cateva ore sa strabat centrul Bucurestilor.

Red Bistro, pe numele lui adevarat, e un loc trendy, chiar sexy, cu banchete rosii de piele moale, in care te afunzi multumit, candelabre din plastic rosu, pentru lumanari, multe oglinzi si, mai ales, o semiobscuritate care poate fi foarte prielnica pentru o intalnire. Singura problema ar fi ca, daca te afli la prima intalnire, in intunericul de la Red Bistro chiar nu stii daca ai facut sau nu o alegere buna. Ca doar noaptea toate pisicile sunt negre si numai in zorii zilei poti sa-ti dai seama ca nu ai nimerit o pisica persana, ci una fara pedigree. Poti sa te ghidezi doar dupa pipait, avand in vedere ca lumina e doar cat sa-ti gasesti gura cu furculita. Asa ca aveti grija cu cine va duceti la Red Bistro, unde chiar ca motivul este rosu si mult negru.

Cu toate acestea, chiar si in intunericul strafulgerat doar de cate o lumanarica anemica, am remarcat ceva care m-a pus pe ganduri – locul merge foarte mult pe ideea de eleganta grunge: mese cu colturi de aluminiu, banchete care parca au fost smulse dintr-o Raba, decoratiuni din plastic si asa mai departe. In aceste conditii, cand incerci sa impui un look pe muchie de cutit, la limita intre eleganta si decadenta, chiar nu-ti permiti nici un pas gresit. Cum ar fi podelele scorojite pe care le-am vazut la Red Bistro. E evident ca toate brizbrizurile din plastic si aluminiu, aruncate cu neglijenta studiata din loc in loc, de parca ar fi fost cumparate din talcioc, au costat de fapt o groaza de bani. Asa ca e pacat sa vezi deja decaderea, cand inca n-am fost martori la marire.

Pe de alta parte, locatia e foarte bine aleasa – la parterul centrului de afaceri, ofera o priveliste larga asupra monumentului Eroilor Sanitari, a unui parculet ingrijit si a maretului rau care strabate Capitala si pe care circula tot felul de vaporase si speedy boats. De aici pana si orasul asta pare civilizat – mai vezi Opera, luminile din parc si pentru cateva secunde poti sa-ti inchipui ca te afli intr-o metropola europeana.

Dar te uiti mai atent pe strazi si la televizor si iti dai seama ca nu e nici metropola, nici europeana. Apropo de televizor, ma uitam zilele trecute si ma intrebam – daca intru si eu in greva foamei, oare presedintele vine si pe la mine? Avantajele sunt clare – as slabi pentru ca dieta e asigurata si as deveni si faimos pentru ca m-a vizitat presedintele. Vizita asta la domiciliu parca e o incurajare la greva. Dar evident ca nu m-am lasat de mancare, pentru ca am aterizat la Red Bistro. Decat o vizita prezidentiala, mai bine o dorada cu ghimbir si oregano. Cand m-am uitat pe meniu si am vazut iarba de lamaie, scortisoara, nuca de cocos, ghimbir si alte asemenea mirodenii, iar mi-am amintit de Zanzibar, locul cel mai parfumat de pe pamantul asta, pentru ca de acolo vin cele mai multe ierburi aromate.

M-am bucurat si cand am vazut ca au in meniu si o sectiune pentru cei care nu sunt de parere ca o zi fara carne e un pas mai aproape de moarte. M-a interesat mai ales freshburgerul vegetarian, despre care am vrut sa stiu mai mult si mi-am permis sa o intreb pe Flori, frumusetea creola care asigura si ea partea de noir a locului – plete negre, ochi ca taciunele si un ten de corsicana. Desi am incercat vreo zece minute, tot n-am reusit sa ma lamuresc ce e cu freshburgerul, pentru ca Flori sustinea doar ca e fara carne. Dupa care si-a explicat ignoranta spunandu-mi ca e un fel de mancare care nu a fost comandat niciodata.

Asta mi-a adus aminte imediat de povestea care spune ca, la un moment dat, in Sofia, exista un singur Mercedes SLR, o masina de vreo 600.000 de euro. Intr-o zi, proprietarul statea in masina, la un stop. Langa el, un nene intr-un Moskwici, care, foarte curios, il intreaba:

“Domnule, nu te supara – masina asta consuma mult?”

“Da, destul”, spune cel din Mercedes.

“Da” merge bine?”

“Foarte bine”

“Si se strica des?”

“Nu, deloc”.

“Adica e ok masina, nu? Nu e nimic in neregula cu ea?”

“E foarte buna, domnule, dar de ce ma intrebi?”

“Ca nu prea vad multe din astea pe drum. Inseamna ca nu prea se vand.”

Asa si cu freshburgerul nostru – chelnerita nu stia nimic pentru ca nu prea se vinde.

Prin urmare, a trebuit sa ma multumesc cu un fricassee de ciuperci de padure din sectia vegetariana si, desigur, cu mai-sus mentionata dorada. Intre timp, mi-am comandat un cocteil, rosu, bineinteles, si am asteptat. Revenind la culoarea asta, orasul e mai rosu decat inainte de ?”89. Desi, daca pe atunci rosu era culoarea partidului comunist, azi e egida Coca-Cola si Marlboro. Tin minte ca, in 1969, cand americanii au reusit aselenizarea, consilierii lui Nixon i-au spus panicati: “Domnule presedinte, rusii au ajuns acolo inaintea noastra si au vopsit toata luna in rosu”. Imperturbabil, Nixon le-a raspuns: “Si care e problema? Trimiteti o nava cu doua oameni care sa scrie cu alb Coca-Cola peste culoarea rosie”.

Avea dreptate Lenin cand spunea “virtutea de astazi e pacatul de maine”. Asa s-a intamplat cu emblema rosie comunista si asa se va intampla si cu Coca-Cola.

Revenind la Red Bistro, in timp ce asteptam antreurile, ma gandeam ca, la urma urmei nici nu stiu cui sa il recomand: hoardele de managerasi si managerite care navalesc aici la pranz nu mai vin si seara inapoi. Oamenii de afaceri prefera probabil un alt gen de decor si locuri unde nu prea exista posibilitatea sa li se ofere ulei de masline expirat, chiar daca provine de la o manufactura cu traditie de vreo doua secole in domeniu. Cat despre oamenii care trec pe langa centrul de afaceri catre statia de metrou sau de autobuz, am vaga senzatie ca parfait de foie gras cu briosa nu se afla chiar in topul prioritatilor lor culinare. Asa ca o sa ma marginesc sa descriu mancarurile si Ë bon entendeur, salut.

Oricum, apropo de mancaruri, am impresia in ultima vreme ca toate restaurantele se aprovizioneaza din acelasi loc – peste tot numai dorada si creveti. Crapul romanesc o fi pe cale de disparitie sau s-o fi refugiat prin Piata Sudului, pentru ca in toate localurile din centru poti sa dai cu tunul si nu-l gasesti. Iar la Red Bistro, inspiratia externa merge chiar mai departe – la ei nu se tavaleste bucata de crap prin malai sau pesmet, ci triunghiurile de camembert, care, dupa cum mi-a explicat Flori, este “o branza speciala”. Eu va spun ca e speciala pentru ca n-am mancat inca asa un camembert de bun ca la Red Bistro. Bucatele mici de branza cremoasa sunt tavalite prin malai zgrumturos pana devin crocante, iar crusta aurie care se formeaza mentine branza moale in interior. Sunt servite cu dulceata de prune si o salata verde care si pe gerul asta te energizeaza.

Nu-i de mirare ca dupa antreu, m-am mai inviorat si parca vedeam mai bine chiar si in intuneric. Dar starea asta euforica nu a durat mult pentru ca m-am pleostit cand am vazut ca Flori uitase sa ne aduca alt antreu, iar felul principal s-a tarat catre masa noastra dupa vreo ora. Si asta in conditiile in care nu mai era nimeni in restaurant. Nu stiu ce fac la pranz cand sunt invadati de gestionarii de la multinationala, care vor sa manance repede ca doar sunt foarte ocupati sa munceasca din greu, ca furnicutele, ca sa creasca valoarea actionarilor. Cred ca freshburgerul e doar o fita maxima pentru capul managerului de marketing de la compania de asigurari. Ca si sucul de mere cu lamaie, care de altfel e o aberatie, o combinatie halucinanta. In mai putin de un minut, lamaia a oxidat marul si amestecul savant a capatat o culoare cacanie. Ce ti-e si cu viata asta sanatoasa…

Dupa ce ma saturasem de asteptare si ma gandeam sa ma duc la ghereta din colt sa-mi cumpar un pachet de biscuiti, a venit in sfarsit si ficatul de rata pe mere caramelizate. Si mi-a trecut supararea. Merele acrisoare sunt acoperite cu un sos de caramel brun-inchis, care se asorteaza perfect cu culoarea ficatului, atat de moale si de fin incat orice cutit e prea grosolan pentru el. Gustul este magnific, accentuat si de prospetimea garniturii de broccoli – in sfarsit am dat peste un loc unde leguma asta e servita intr-o stare mai naturala, adica sub forma de tufa, nu firicelele anemice pe care le capeti prin alte locuri. Plus ca e tinut la abur doar cat sa devina mai fraged, fara sa-si piarda gustul si culoarea stralucitoare.

Fricasse-ul de ciuperci e bun – acompaniat de un sos cremos si un piure de cartofi sub forma unui turnulet pane, dar ochiul meu format si-a dat seama imediat ca, de fapt, ciupercile de padure fusesera inlocuite cu unele mai domestice, de crescatorie. Dar n-am zis nimic, ca au fost bune si ciupercile din Piata Amzei. Desi, ar trebui sa fie cinstiti si sa schimbe meniul, decat sa umble cu sampinioana vopsita.

In rest, dorada care speram sa ma transporte in Zanzibar a fost corecta, dar nici pe departe nu s-a ridicat la inaltimea descrierii din meniu, iar puiul cashew cu sos de nuci a fost foarte interesant, dar pentru cunoscatori, nu pentru omul care vrea doar sa manance o ciorba la pranz.

La desert, am avut bafta de un cheesecake foarte bun, care sigur nu era facut cu branza de burduf. Din pacate, a fost singurul desert care mi s-a parut mai onorabil, asa ca nu pot sa recomand locul nici pe post de cofetarie. Perele Williams cu sirop de lamaie, coulis de afine si inghetata de vanilie au fost de o banalitate infioratoare – ca si cum as fi scos eu niste fructe dintr-un borcan de compot si le-as fi presarat cu ceva dulceata si cu inghetata din cutie de la Metro. Iar ananasul proaspat cu glazura calda de rom si ginger a fost destul de bun, dar nici pe departe dulcele exotic la care ma asteptam.

Cu regret m-am smuls de pe bancheta de piele moale, dar nu pentru ca paraseam locul, ci pentru ca iar am dat peste un restaurant unde basmele din meniu nu prea se potrivesc cu realitatea din farfurie.

Imi pare totusi bine ca am ajuns aici, pentru ca am cunoscut-o pe Flori. Altfel, daca nu lucrati la centrul de afaceri si nici nu va loveste foamea brutala chiar in fata restaurantului, nu intrati decat daca o vedeti pe frumusetea bruna servind printre mese.

Cat despre Coca-Cola, ar fi putut foarte bine sa ramana doar pe luna – nu era nevoie sa se lafaie la vedere pe un frigider din mijlocul bistroului.

peter.imre@zf.ro

Str. Costache Negri nr.1-5. Rezervari

la 021/410.26.58

Gastronomie