De ce nu e buna politetea

Eram constienta ca, mai devreme sau mai tarziu, urma sa se intample, totusi nu ma asteptam sa fie asa curand. Si neasteptat. In timp ce rataceam prin Paris saptamana trecuta, m-a izbit. Convingerea ca n-as mai vrea sa ma intorc in Romania. De fapt certitudinea ca nu mai rezist multa vreme in Bucuresti.
Sincera sa fiu, ma dusesem la Paris foarte relaxata, convinsa ca aroganta si faimoasa ridicare din umeri a parizienilor or sa ma faca sa-mi fie dor de casa, pentru ca, in comparatie cu ochii mijiti a dispret ai locuitorilor din capitala Frantei, bucurestenii sunt culmea dragalaseniei.
Dar, din nefericire pentru mine si linistea mea sufleteasca, cred ca parizienii au luat foarte in serios rugamintea guvernului de a se purta mai frumos cu turistii, asa ca pur si simplu m-au ucis cu amabilitatea, solicitudinea, politetea si dorinta lor de a conversa. Daca pana acum oamenii de pe strada, chelnerii si hotelierii priveau turistii ca pe un rau necesar, acum sunt mai vorbareti si mai glumeti ca italienii. Batranul chelner de la Les Deux Magots, care in conditii normale ar fi strambat din nas uitandu-se la mine si m-ar fi etichetat ca “turista aiurita”, acum mi-a zambit! Ba chiar a si mormait vreo doua fraze. Nu stiu clar ce anume, pentru ca eram prea uluita ca sa mai inteleg. Am reusit doar sa balbai un “Oui Monsieur” sau ceva de genul asta. Taximetristii m-au asasinat cu nenumarate “Je vous en prie”, ca raspuns la multumirile mele, mi-au vorbit despre cate in luna si in stele si mi-au zambit in oglinda retrovizoare.
Chelnerul de la hotel mi-a recomandat o masa mai bine plasata unde sa iau micul dejun in pace, iar pentru prima oara in viata mea chelnerul de la restaurantul la care am luat cina nici nu s-a strambat, nici n-a tipat nici nu m-a refuzat cand l-am rugat sa-mi aduca muschiul de vita practic ars. Nici nu mai vorbesc de tot personalul din magazine care nu numai ca iti arunca zambete ce par suta la suta sincere, ci te saluta sonor si la intrare si la iesire si te intreaba de sanatate si, in general, cum iti pot face viata mai usoara.
La inceput mi s-a parut atat de straniu incat m-am intrebat daca nu cumva oi fi ajuns intr-o realitate paralela, un soi de zona crepusculara si daca nu cumva oamenii astia planuiau sa ma ucida cu atata amabilitate ca parte a unui plan malefic de a le provoca atacuri de cord turistilor uluiti, ca sa scape de ei. Dar asa frumos imi zambeau si atat de elegant imi ciripeau in limba lor raraita incat vrand-nevrand m-am relaxat si chiar a inceput sa mi se para normal.
Aceasta stare de lucruri s-a prelungit si in avion, unde chiar si insotitoarele de zbor de la Air France mi-au zambit matern, au insistat sa-mi dea o perna, si cafea, si ceai, si apa, si suc si croissante etc. Deja, in ratacirea mea, imi inchipuiam ca asa e normal si ca lumea intreaga va aplica aceleasi reguli.
Dar amagirea s-a spulberat imediat cand am ajuns pe Henri Coanda la control pasapoarte si cand eu, inca proaspat impresionata de parizieni, i-am dat buna-seara omului. Care nici macar nu s-a uitat la mine, iar de un raspuns nici nu se punea problema.
Dupa care am ajuns in parcare, unde scrie peste tot cu litere de-o schioapa: “Va rugam platiti inainte sa va suiti in masina”.
Ceea ce, evident, bucurestenii nu fac, astfel incat se formeaza o coada kilometrica de masini, iar fraierii care platesc inainte (ca soferul maniac) stau astfel de doua ori la coada. Motiv pentru care soferul maniac a cedat nervos si a inceput sa-i educe verbal pe contravenienti.
Si atunci am realizat ca nu mai vreau sa locuiesc in Bucuresti. Ca sa nu cedez nervos ca Michael Douglas in filmul care am uitat cum se numea si sa nu incep si eu sa anihilez participantii la trafic.
Si asta in conditiile in care nici nu m-am apropiat inca de vreun hipermarket.

Gastronomie /Despre lume si viata