Cultură /Reportaj din SUA
De ce iubesc Statele Unite, dar nu m-aș muta acolo
Motivele pentru care iubesc Statele Unite încep, ca pentru majoritatea, din copilărie, de la televizor. Fac parte din generația care a învățat engleză de pe Cartoon Network și care și dorea să trăiască aventura vieții lor făcând autostopul pe Road 66 sau îmblânzind un Harley pe aceeași autostradă legendară. Să nu mai vorbim de surfing în Santa Monica Beach (am văzut Point Break de 3 ori) sau de…
Motivele pentru care iubesc Statele Unite încep, ca pentru majoritatea, din copilărie, de la televizor. Fac parte din generația care a învățat engleză de pe Cartoon Network și care și dorea să trăiască aventura vieții lor făcând autostopul pe Road 66 sau îmblânzind un Harley pe aceeași autostradă legendară. Să nu mai vorbim de surfing în Santa Monica Beach (am văzut Point Break de 3 ori) sau de experiența unei nopți în Las Vegas (cine n-a văzut Casino cu De Niro?!). Cum până acum n-am reușit să decât să conduc un Ford modest în drum spre Vama Veche și să înot în Marea Neagră (și ocazional în Mediterană) mă așteptam ca experiența mea în State să fie “amazing” (cum ar spune americanii sau hipsterii din București). Și a fost.
Am ajuns astfel pe coasta vestică a Statelor Unite mai exact, în Los Angeles, în Las Vegas și pe Road 66 în drum spre Marele Canyon.
Ghidul meu în LA a fost compania Chevrolet, care are o legătură veche și solidă cu Hollywood-ul (și prin urmare cu LA-ul ) apărând în peste 600 de producții cinematografice. Așa că ne-am plimbat pe străzile orașului într-un Chevy Camaro roșu decapotabil (personaj principal în filmul Transformers), “cruising” pe Santa Monica Boulevard, prin Palm Spring și Melrose Avenue. Din când în când aveam déjà vu-uri, în stânga noastră, la stop, oprea o mașină de “pimp” cu muzica rap dată la maxim sau o camionetă roșie condusă de vreun cowboy cu pălărie de J.R.
Totul părea regizat și n-am reușit să scap de impresia asta pe toată durata șederii. Poate din cauza asta spun că n-aș putea să stau acolo, nu m-am putut adapta scenariului și prefer oricând filmul meu european în care m-am obișnuit să joc deja natural, ca într-un fel de “Truman Show” (la rândul său producție americană).
În același timp, e posibil să nu mă fi adaptat din cauza “jet lag-ului” care m-a ținut (patru zile din șase) într-un fel de stare de veghe, de zombie (mă integram în atmosfera din LA unde am ajuns cu puțin timp înainte de Halloween).
În LA am stat la Andaz Hotel, un hotel în West Hollywood în care petreceau odată vedete rock precum cei de la Rolling Stones, The Who sau Led Zeppelin. De altfel, de lângă piscina de pe acoperișul hotelului se vedeau casele lui Johnny Depp și cea a lui Leonardo di Caprio (cel puțin așa ni s-a spus). În casa lui Di Caprio era lumina aprinsă, iar câțiva din grup și-au făcut poze cu acea parte din peisaj.
Primele zile în LA am făcut un tur de forță, la Griffith Observatory de unde poți contempla în voie semnul Hollywood, de la doar câțiva km depărtare, pe Walk of Fame, singurul loc din lume unde poți pierde cel puțin o oră admirând stelele… de pe bulevard, și în Santa Monica Beach, locul unde a început surful și skateboardingul. Nu voi spune despre cea din urmă locație decât că acolo s-au filmat Baywatch (da, Pamela Anderson în costum de baie roșu) și “White Men can’t jump”(în topul filmelor mele preferate). Din Santa Monica Beach până în Venice Beach nu e decât o plimbare de un sfert de oră cu bicicleta, pe faleză. În Venice găsești, la doar 5 minute distanța unele de altele, locurile preferate de vândut marijuana ale hippioților târzii și casele de milioane de dolari ale unor staruri de cinema precum Nicolas Cage sau Julia Roberts. Cartierul starurilor e inspirat din Veneția Europeană, după cum îi spune și numele, dar asemănările se opresc la canalele care despart casele și la câteva picturi italienești faimoase realizate în graffiti pe fațada caselor de pe faleza principală. Veneția, Italia, Europa…voiam acasă, ca să văd California din fața televizorului, cu muzică și cu Nicolas Cage în rolul principal.
La un moment dat, deși nu sunt o sceptică din fire, n-am putut să nu mă gândesc că nici Statele nu mai sunt cum au fost (sau cum cred eu că au fost, tot din filme).
Dintre (puținele) lucruri care mi-au displăcut în călătoria mea, dincolo de jet lag și senzația că sunt pe o altă planetă, una condusă de Tarantino, trebuie să menționez persoanele supraponderale încălțate în adidași … ironic. Mai ales, luând în considerare așa-zisa obsesie a americanilor pentru sport.
Dincolo de alți factori, aceste persoane sunt însă și victimele sistemului care încurajează dimensiunile “king size”. Totul în State e king size. Dacă ceri un pahar de Cola ți se aduce la masă un pahar de un litru, dacă ceri un hamburger ți se aduce vaca. Am făcut un test și am comandat la prânz tot ce am văzut că mănâncă personajele din filme. Am luat hamburger, milkshake si onion rings prăjite și răsprăjite în ulei. Milkshake-ul a fost “pretty fucking good” ca să-l parafrazez pe Vincent Vega (John Travolta) din Pulp Fiction, din hamburger am mâncat doar jumătate, iar din “onion rings” nu am putut să iau decât un singur “inel” cu ceapă prăjită și am simțit că ficatul meu european și-a cerut demiterea din funcție. No wonder… Oricum locul în care am luat această masă, “Mel’s drive in” din West Hollywood, arăta exact ca un “drive in” din filme, cu juke box la fiecare masă, canapele roșii și chelnerițe amabile. Am introdus 25 de cenți ca să ne cânte Beach Boys- Surfing USA și ne-am relaxat.
Relaxarea este de altfel un lucru caracteristic pentru americani, iar asta este marea lor bilă albă comparativ cu europenii. Nu am stat suficient lângă ei ca să văd cât de artificială sau de autentică este, dar cui îi pasă atâta timp cât funcționează.
De la vânzătorul de hot dog la taximetrist , la asistentul de magazin, până la chelnerii din restaurant toți par gata să te ajute și sunt interesați de cum te simți. Și asta chiar te face să te simți mai bine și să le zâmbești, indiferent de cât de real sau de fals e propriul lor zâmbet.
Dând un pic pe fast forward, ca pentru a vedea mai repede sfârșitul filmului, am ajuns și în Las Vegas, orașul luminilor, al showbiz-ului, al kitchului în cea mai fascinantă formă a sa. Aici am coborât din hotelul nostru, Golden Nugget(camera dublă era doar 75 de dolari/noapte în timpul săptămânii deși vorbim de un hotel de lux care se regăsește în multe filme de la Hollywood) direct în Fremont Street, astăzi a doua cea mai faimoasă stradă după Las Vegas Strip. Settingul e ca la TV, zeci de reclame luminoase și ecrane imense îți fură privirea în dreapta și stânga, mă întreb cât le-o veni curentul pentru că într-adevăr consumul pare uriaș. Dincolo de asta însă atmosfera este deplorabilă. N-am regăsit nimic din glamour-ul filmelor. Toți “entertainerii” de pe stradă păreau chinuiți și obosiți de vacarmul constant și imaginea de ansamblu avea ceva apocaliptic, de Sodoma și Gomora. Iar în hoteluri, în aceași încăpere cu casino-urile se frigeau crenvurști pe grătar și lumea stătea la coadă ca să cumpere hot dogi sau erau amenajate Starbucks-uri, pe sistemul “doi într-unul” ca să atragă oameni de toate genurile.
Mi-am mai revenit din dezamăgire când a început să se audă tare, peste tot, Roadhouse Blues cântată de The Doors, iar pe tavanul digital care acoperea întreaga stradă să se proiecteze imagini psihedelice cu Jim Morrison. “That ‘s the spirit” mi-am spus și am luat o gură din cutia mea de Budweiser de un litru.
A doua zi dis-de-dimineață am plecat spre Grand Canyon care a fost mai impresionant ca-n filme și care merită o vizită de cel puțin două zile, pentru a prinde răsăritul, apusul și o noapte cu cer înstelat.
În drum spre Marele Canion am intrat și pe partea de Road 66 din Arizona sau pe ce a mai rămas din legendara autostradă care a hrănit încă din anii ’30 atâtea povești de iubire și aventură. Am trecut în mașina noastră, de data asta un Chevrolet Cruze și prin orașul Williams (un loc “must see” doar la o oră de Grand Canyon ) care păstrează încă toate semnele și localurile de pe vremea când Route 66 îl traversa aducându-i milioane de turiști. Au trecut pe lângă noi și câțiva harley-iști care încercau poate la fel ca noi să ” get their kicks on route 66″…
Ar mai fi multe de povestit despre ce e alb și ce e negru acolo (din punctul de vedere al unui european), despre viața superficială de la Hollywood, despre măreția studiourilor Universal sau Paramount unde s-a creat puntea cinematografică a restului lumii spre America, despre surferii din Santa Monica Beach sau viața boemă a locuitorilor din Venice Beach, dar cum oamenii citesc mai puțin în ultima vreme, eu zic să așteptăm mai bine filmele …sau să le revedem.
Cultură /Reportaj din SUA
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
