De ce e la Hamburg ca la Amsterdam si Venetia, in acelasi timp

Hamburghezii spun ca orasul lor are cele mai multe poduri din lume, mai multe chiar decat Venetia, ca portul e unul dintre cele mai frumoase din Europa, iar in cartierul rosu distractia e mai ceva decat in Amsterdam. Iar pe hamburghezi nu trebuie sa ii contrazici.

Si aceasta e o recomandare cat se poate de legitima. Daca te plimbi prin portul orasului hanseatic te vei trezi cu siguranta vrajit de multimea de mesaje ascunse in sticle, de mirosul de delicatese cu peste si de grupurile galagioase de turisti care se imbulzesc sa se imbarce pe unul din vapoare, pentru doar 4 euro un tur pe Elba. Dar orice vraja se rupe, la un moment dat, si asa mi s-a intamplat si mie cand, curioasa si vrajita, cum spuneam mai sus, am incercat sa privesc mai indeaproape un exponat multicolor de pe rafturile unui butic de pe docuri. Vanzatorul ma urmarea cu atentie, si, drept urmare, am incercat sa manevrez obiectul cu infinita grija. Bineinteles, nu am reusit sa il pun la loc exact in aceeasi pozitie, iar aici s-a rupt vraja. Pentru prima data in acea excursie m-am bucurat ca nu stiu germana, fiindca toate cuvintele neprietenoase, aruncate de-a valma de vanzator, la un loc cu avalansa de exclamatii si gesturi de nervozitate, toate rasplata pentru priceperea mea, m-au lasat aproape neatinsa. Degeaba am incercat eu sa ii explic ca suvenirul lui era asezat aproape la fel, pana cand colegii mei de drum nu m-au tras discret de maneca nu am realizat ca este imposibil ca un hamburghez, tanar sau mai copt, fata sau baiat, sa cedeze vreodata primul.

In fine, m-am dat batuta si m-am hotarat sa cutreier strazile si sa atrag doar energiile pozitive ale germanilor din jur, si bine am facut, pentru ca a meritat.

Nu as putea sa fac un clasament al locurilor pe care le-am vazut, dar cred ca cel mai mult m-a impresionat distractia din Reeperbahn, cartierul rosu care rivalizeaza, intr-adevar cu strazile Amsterdamului, unic si spectaculos in felul lui. Una peste alta, nicaieri nu am vazut un sarut mai pasional intre doua fete sau o concentratie mai mare de cluburi pe metru patrat. Intr-o singura seara am luat cursuri de salsa, am fost la o petrecere greceasca si la una cu muzica veche, pentru ca la sfarsit sa calc in zonele interzise femeilor de buna credinta, adica strazile destinate placerilor masculine.

La petrecerea “oldies but goldies” teoretic nici nu aveam voie sa intram, pentru ca varsta de 21 de ani era inacceptabila pentru intrarea in club, petrecerea fiind pentru persoane peste 30 de ani. Dar nemtii sunt si ei tot oameni si dupa ce ne-am prezentat cu biletul de intrare si cu mii de rugaminti, ne-au lasat sa intram, cu conditia sa consumam doar alune si Caprinha, o bautura galbena, ceva mai slab alcoolizata. Nota zece as da-o clubului Grosse Freiheit 36, pentru lipsa totala a fumului de tigara (desi fumatori erau destui, dar probabil asta inseamna ventilatie) si pentru alunele de foarte buna calitate, puse la dispozitia oricui, in cufere adanci ca cele de pe corabiile piratilor.

Aventura a inceput insa mult mai tarziu, cand am incercat sa vad si eu ceea ce doar baietii au voie, pe la vitrinele cu felinare rosii. Toti prietenii m-au avertizat ca nu se poate, iar panourile metalice inalte si prezenta politiei m-au convins. Oricum, un politist mi-a spus pe un ton foarte amical ca “ele platesc impozite la stat si trebuie sa fie protejate. Nu suporta sa vada prezente femine printre vitrinele lor, iar daca cumva cineva nu se poate abtine sa nu intre acolo, iese un scandal foarte mare, fiindca devin agresive si arunca cu apa si diverse obiecte.”

M-am decis asadar sa imi infranez curiozitatea si sa o canalizez in alte directii. Asa am aflat, de exemplu, ca in sederea mea in Hamburg voi fi favorizata dintr-un punct de vedere foarte important: masurile hainelor. Din motive legate de constitutia fizica a popoarelor nordice, retailerii din Gemania reduc substantial preturile la hainele cu masuri gen S sau XS, care nu se vand atat de bine pentru ca nu exista clienti care sa poarte masuri asa de mici. Or, X si XS reprezinta chiar …marimea mea! Deci bucuria mi-a fost nemarginita cand mi-am umplut bagajul cu tot felul de haine cumparate la jumatate de pret. In materie de pantofi si de bijuterii, nu as putea spune ca mi-au afectat prea mult bugetul.

Totusi, mi-am creat o noua slabiciune in Germania, care cred ca m-a costat si euro, si kilograme: se numeste bratwurst, se serveste cu multe feluri de varza sau doar cu mustar si este un ditamai carnat care merge de minune cu berea nefiltrata si care sigur ingrasa consumatorul. Dar placerea gustului, zic eu, merita din plin o sedinta de gimnastica in plus.

Intr-una din diminetile cand, inversunata fiind pe bietul bratwurst, m-am dus in parc sa alerg, am avut o vaga senzatie de paradis…. in lacul din dreapta mea inota o lebada, oamenii isi plimbau linistiti cainii pe aleile curate, iar parcul intreg arata ca o gradina botanica. Culmea e ca ai voie sa joci volei pe iarba, sa alergi descult prin apa, si daca astepti pana la caderea serii ai parte de un spectacol absolut minunat cu apa, muzica clasica si lumini, in care protagonistele sunt niste fantani arteziene.

Am ales asadar sa stau relaxata, de la inceputul si pana la sfarsitul sejurului, pentru ca oricum am avut impresia ca in Germania este imposibil sa nu mearga ceva cum trebuie. Autobuze si trenuri care vin mereu la timp, spatiu mult in mijloacele de transport, servicii bune la restaurante si baruri, toate sunt deja banalitati. Extrem de interesant mi s-a parut insa momentul cand mi-am achizitionat o camera foto digitala si am testat nu numai tehnologia, ci si rabdarea reprezentantilor de vanzari din magazinul respectiv. Politica magazinului spunea clar ca daca un client nu este satisfacut de marfa cumparata isi primeste toti banii inapoi, pe loc. “Pe loc” era partea incredibila, dar mi s-a intamplat si mie, deci nu mai exista loc de comentarii: dupa ce am reclamat ca aparatul meu avea un defect, camera a fost inlocuita cu alta noua, fara nici o intrebare suplimentara si fara macar sa prezint bonul de cumparare.

Dar basmele au si ele un sfarsit, mai ales ca nu te poti simti rupt de realitate nici chiar in Hamburg. Pentru ca printre canalele intortocheate ale orasului cu aer de Venetie m-am intalnit cu inevitabilul: trei muzicanti care cantau de zor “Valurile Dunarii” si care erau, evident, romani. andreea.paun@zf.ro

Ceasuri & Bijuterii