De amorul artei

Îmi aduc aminte perfect prima mea vizită la un muzeu. Eram la gimnaziu – pe la începutul lui – când ai mei m-au trimis în vizită la o prietenă de familie care locuia la Capitală. Eu, copil provincial fiind, născută și crescută în Urziceni, un orășel aflat în coasta Bucureștiului, nu știam prea bine cum e cu muzeele. Nu prea mersesem, nici excursii cu școala nu prea se făceau pe atunci. Nu la muzeu cel puțin și nici în Capitală.

Acum pe buletin apare că sunt bucureșteancă, dar știu eu mai bine. Cum e vorba aia, poți scoate omul din Urziceni, dar nu și Urziceniul din om.

Dar să revin. Am venit la București într-o primăvară cam rece și timp de câteva zile am făcut un tur al muzeelor – Artă, Istorie, Militar. Le-am bifat pe toate, dar doar muzeul de artă mi-a rămas așa aproape de suflet. Poate și pentru că nu mi-au plăcut niciodată nici istoria și nici războaiele.

Ani au trecut mulți de atunci, dar și astăzi când merg într-un loc nou nu vizitez alte muzee decât pe cele de artă: clasică, modernă, contemporană. Ce e drept, până recent nu prea am avut contact cu arta contemporană pentru că mereu am crezut că arta e făcută să îți placă. De aceea am pierdut o zi întreagă în München în Alte Pinakothek. Au urrmat apoi Neue Pinakothek și Pinakothek der Moderne. Mă puteai pierde ușor în fața unei lucrări desăvârșite și încă poți. Doar că am descoperit relativ recent că arta nu trebuie să fie neapărat frumoasă.

„She never looked nice. She looked like art, and art wasn’t supposed to look nice; it was supposed to make you feel something.“ („Ea nu era drăguță. Arăta ca o operă de artă, iar arta nu trebuie să fie drăguță, trebuie să te facă să simți ceva“ – trad.) Cam așa văd eu astăzi situația, cam cum zice autoarea Rainbow Rowell în romanul „Eleanor & Park“.

Și cred că cel mai concludent exemplu aici e chiar recent. La ediția din acest an a viennacontemporary (unul dintre principalele târguri de artă contemporană din Europa) mi-au căzut privirile pe un colaj de lucrări ale lui Dan Acostioaei. Se numeau Firenze, Venice, Kassel, Vienna, Miami și Basel.

M-a atras mai degrabă asemănarea cu simbolistica ortodoxă, dar a fost o atracție imediată. A fost curiozitatea să aflu mai mult, să înțeleg. Am aflat că este o serie de opere menite să aducă în prim-plan modul în care artiștii și galeriștii deopotrivă se închină la marile târguri de artă așa cum credincioșii se închină la icoanele ortodoxe. Nu aș descrie lucrarea ca fiind frumoasă, dar m-a făcut să mă gândesc la multe. Și cred, că arta cam despre asta e, despre introspecție, despre cugetare, despre dezbateri – interioare sau exterioare – de ce nu.

Și tocmai pentru asta – dar nu numai – am adunat în această ediție a După Afaceri Premium o serie de interviuri cu artiști, galeriști și iubitori de artă. Sperăm că vă vom pune pe gânduri și poate chiar vă vom convinge că arta contemporană românească merită. Studiată, analizată, apreciată.

Stil de viață