Gastronomie /Turism
Das ist Berlin, Berlin...
Am ajuns in seara zilei de 9 noiembrie cu spatele la o bucatica din Zidul Berlinului, in mijlocul unui grup galagios de balcanici, razand in hohote pentru ca nu reuseam niciunul sa tinem ochii deschisi in acelasi timp si sa luam o "fata" buna de poza pentru fotograful de ocazie care indura ploaia de toamna imortalizand "maimutele".
Am ajuns in seara zilei de 9 noiembrie cu spatele la o bucatica din Zidul Berlinului, in mijlocul unui grup galagios de balcanici, razand in hohote pentru ca nu reuseam niciunul sa tinem ochii deschisi in acelasi timp si sa luam o “fata” buna de poza pentru fotograful de ocazie care indura ploaia de toamna imortalizand “maimutele”.
Cu greu imi venea sa imi amintesc ca in acel loc, in urma cu 19 ani, berlinezii au avut nevoie doar de un dram de curaj pentru a schimba istoria pentru ei si pentru noi. Zidul in sine a devenit un obiectiv intangibil, asta pentru ca mare parte din el a fost daramat, iar, in mod paradoxal, ceea ce a ramas din el a fost inconjurat de un gard inalt de sarma pentru a-i impiedica pe oameni sa ia acasa cate o bucatica drept amintire. Soarta zidului ridicat ca sa separe va fi sa dainuiasca izolat, iar soarta oamenilor care au fost izolati este acum sa umble liberi, ici si colo, intre fostele “sectoare” americane sau rusesti ale capitalei germane, intre cladiri pe jumatate daramate, blocuri comuniste si palate superbe, intr-o armonie pe care doar o fosta capitala comunista est-europeana ar putea sa o aiba. A fost primul loc din care m-am intors acasa, la Bucuresti, fara sa mai simt atat de acut diferenta intre “ei” si “noi”. Nu pentru ca Bucurestiul s-ar ridica la nasul Berlinului, ci pentru ca pe alocuri, atmosfera este atat de asemanatoare, ca incepi sa traiesti confuzii si deja-vu – uri. Am ajuns la Berlin din Frankfurt, cu un tren care nu ar face de rusine acceleratele de la noi. A mai si intarziat o ora, din cauza ca se defectase frana, ceea ce m-a facut sa-mi amintesc cat m-am mirat in vara la o stire cu un tren german care a deraiat din cauza unei turme de oi care se blocase intr-un tunel. Gara din Berlin, Hauptbanhof, inaugurata in mai 2006, mi-a dat primul sentiment de acasa. Nu pentru cum arata, este noua, supraetajata, plina de magazine si de o logica foarte nemteasca, ci pentru ca am iesit din ea seara, pe la 10.00 si in fata se intindea un maidan, foarte asemanator cu cel din fata autogarii din Buzau. Era doar oboseala, caci dupa secunde mi-am dat seama ca maidanul este luminat iar autobuzele parcate in fata nu sunt rate. Dar senzatia de acasa a ramas si in drumul spre Mitte – inima fostului Berlin comunist si a administratiei centrale din zilele noastre – am recunoscut diferitele genuri arhitectonice: blocuri pe stil Obor, pe stil Stefan cel Mare si chiar provincial. Ei bine, toate erau revopsite unitar, balcoanele nu erau inchise cu termopane cu diferite forme, desi iarna este mult mai frig ca la Bucuresti, iar pe strada era un fel de ordine pe care este imposibil sa o regasesti undeva la noi. Am locuit la hotelul Myers, aflat in inima Mitte, la distanta de trei statii de tramvai de muzee si la 15 euro in bani de taxi de fostul Wermacht. Primul popas l-am facut la 10 minute dupa cazare, intr-una din cele doua pizzerii italiene comuniste din Berlin, Due Forni, aflata la doi pasi de hotel. Comunista, pentru ca a fost deschisa de un italian de stanga si pentru ca pizzaioli, toti italieni, au o atitudine foarte apropiata de a chelnerilor din vremurile acelea: te trag dupa ei la o masa lunga gen cantina, iti arunca meniul pe un colt si mai vin dupa o vreme sa te intrebe daca ai decis. Aducerea pizzei depinde daca respectivul chelner este sau nu in pauza de tigara: este posibil ca la un moment dat chelnerii sa fie toti afara, fumand impasibili, in vreme ce tejgheaua se aglomereaza de teancuri de pizze pe care nu are cine sa le duca la masa. Dar pizza merita, este cea mai buna din Berlin, nu acelasi lucru as putea sa-l spun despre vinul varsat rosu, care mi-a facut ceva deranj la ficat. Prietenii mei s-au bucurat de o bere blonda nefiltrata, care mi-a dat si mie destule dureri de cap in ultima seara berlineza. A doua zi de dimineata am pornit spre gradina zoologica in cautarea germanului meu preferat, Knut, despre care stiam din poze ca arata ca un ingeras in blana alba. L-am gasit dupa vreo trei ore, pentru ca evident, ursuletul polar, devenit intre timp ditai adolescentul cu blana gri, murdara, nu mai statea cu rudele lui de la Nord, ci fusese mutat intr-o zona cu ursi tibetani, unde avea o vizibilitate mai buna. A invatat intre timp sa pozeze, mergea ca pe catwalk intorcand capul spre public la fiecare turnanta, dar sarmul lui exersat nu-l va egala niciodata in ochii mei pe cel al pretioaselor morse care strambau din mustati la fiecare unduire de coada. Am plecat de la zoo ferm convinsa ca o sa devin designer de piscine, dupa ce am vazut locatiile unde se scalda morsele si hipopotamii, dar m-am lasat rapid de aceste ganduri dupa ce am ajuns la un targ de vintage aflat in vecinatatea muzeului de istorie. Targul de vechituri suferea cam de aceleasi defecte ca si cele de la Bucuresti, cu prea multe insigne comuniste si haine noi pretinse vechi, dar am reusit sa gasesc niste perlute dragute cu 12 euro, care mi-au completat ulterior tinuta de petrecere, si un portofel de piele “italiano vero”. La muzeu mi-am completat shoppingul cu un “scarabeu” egiptean, pentru ca tocmai vizitasem expozitia de antichitati si cea egipteana, unde se afla si capul reginei absolute, Nefertiti. Mi-a placut mult si sala cu zeitati greco-romane, unde m-am pozat cu protectorul profesiei mele, Hermes, si am simulat, fara frica de gardieni, ca-i sarut piciorul tatalui absolut, Jupiter. Am lasat pentru a doua zi vizita la acvariu si m-am intors la hotel unde aveam sa ma pregatesc pentru highlightul acestei calatorii la Berlin, un concert la Quasimodo cu The Headhunters, o formatie care a cantat pe vremuri cu Herbie Hancock. Concertul era parte a JazzFest Berlin 2008, iar clubul, am inteles, este unul foarte important pe agenda tuturor formatiilor de jazz din lume. M-am leganat ca in transa in ritmul muzicii si am protestat vehement cand grupul meu de prieteni m-a tras afara, pentru ca ei se saturasera de scartaieli. Dar asa e cu grupul si a trebuit sa merg in Kreutzberg, la Lucia, un club pentru adolescenti aflati si ei in transa lor. Se statea mult pe afara din cauza fumatului, iar angajatii clubului trebuia sa iasa din cinci in cinci minute sa-i roage pe clienti sa nu mai hohoteasca atat de tare, caci vecinii ar putea chema politia. Era o atmosfera de genul celei din bancul “ce cari mai intai pe pod: capra, varza sau lupul”, pentru ca hohotele reizbucneau de indata ce angajatii fara umor se reintorceau in club, ca apoi clientii veseli sa se mute trei metri mai incolo si sa declame ca ei nu sunt clienti ai clubului. Atmosfera s-a calmat la ora trei, cand fumatul devine permis in unele localuri, iar toti s-au retras inauntru. Dupa vizita la acvariu de a doua zi, am luat cina intr-un restaurant elegant din spatele Bundestag-ului, numit Paris-Moscou, pentru ca se afla exact la jumatatea distantei dintre cele doua capitale. A fost o seara atat de infierbantata, ca la un moment dat toti clientii restaurantului au simtit nevoia sa cante imnurile nationale, apoi cantarea Europei a continuat la un pub irlandez, apoi la White Trash, un bar american. Am dat noroc in sanatatea lui Barack Obama, desi nu este preferatul meu, pentru ca tocmai castigase alegerile prezidentiale din SUA, apoi in sanatatea lui Sarah Palin si a Angelei Merkel, a lui Nicolas Sarkozy si a Carlitei, si intr-un final in sanatatea noastra, pentru ca urma sa avem nevoie, dupa atatea pahare. Drumul inapoi spre Frankfurt avea sa fie mai lin, intr-un intercity luxos care a ajuns la timp, in cele 5 ore anuntate pe bilet. Am dormit bine pe drum zdranganind din cand in cand siragul de perlute, in ritmul unei melodii pe care uitasem ca o am pe iPod: Das ist Berlin, cu Marlene Dietrich. Nu am inteles cum spunea ea ca e Berlinul, pentru ca nu vorbesc germana, dar sunt convinsa ca l-a iubit cel putin la fel de mult cat il iubesc si eu acum.Gastronomie /Turism
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
