Daca e la mare, atunci e musai Southwold!

La inceput nu am inteles de ce trebuie sa merg doua ore si jumatate cu masina ca sa ajung la mare, in Southwold. In mai putin de jumatate de ceas puteam sa ajung pe coasta, daca plecam de la Londra si urmaream harta in linie dreapta. Dar cand am intrebat de ce, mi s-a raspuns clar: “if it”s seaside, then it”s definitely Southwold”. Asta spuneau englezii sudici si acum 50 de ani cand statiunea lor preferata de pe malul marii era, evident, Southwold si am chitit in sinea mea ca britanicii tot britanici au ramas, si anume, conservatori pana la sufocare.

Cele doua coaste englezesti, Norfolk si Suffolk, sunt atat de diferite incat zici ca s-au dusmanit de moarte dintotdeauna. Parca dinadins cauta sa nu semene una cu cealalta. Spre deosebire de Norfolk, marginea estica nu are drum de coasta, din aceasta cauza asezarile fiind destul de izolate una de cealalta. Poate de aceea au reusit sa-si conserve izul lor specific, miezul felurit al fiecarei comunitati si, mai ales, o atitudine de o politete uneori exagerata, dar amuzanta.

Pe de alta parte, nici satele de-a lungul coastei nordice nu sunt de lepadat. Multe dintre asezari au plaje secrete pe care le tin doar pentru ele, cu un egoism incapatanat. Iar plajele nordice au mai mult nisip decat cele de pe coasta sudica, unde abia il gasesti doar pe un petic pe care il spala marea foarte des si care spre dupa-amiaza dispare cu totul in fluxul mareei. In rest, pe faleza e mai mult pietris nu tocmai bun de plimbare in picioarele goale. Cu toate acestea, Southwold, un orasel de vreo 1500 de locuitori, este cel mai scump loc din toata Anglia de Est, poate de aceea si cel mai ravnit. Ceea ce socheaza cand ajungi prima oara in Southwold este sa descoperi ca mult-laudatul oras nu este o statiune de litoral asa cum te-ai fi asteptat si nu gasesti nimic din ceea ce esti obisnuit sa vezi intr-un spatiu turistic sadea. Southwold este, de fapt, un orasel cochet de moda veche, fara a fi suparator invechit, cu ulite stramte si case aliniate cu gradinite pline de flori, cu ceainarii si terase minuscule unde nu e deloc muzica, sau, daca se intampla sa fie, e doar folk sau jazz in surdina. Dar ceea ce are cu adevarat inedit oraselul sunt cateva strazi unde casele sunt pur si simplu minuscule daca le compari cu orice asezare similara din jurul Londrei. Nu mai vorbesc de matahalele de vile de pe litoralul nostru care par hoteluri de multe stele fata de locuintele din Southwold. Ajungeam la tocul usii unor astfel de case fara sa ma ridic pe varfuri, iar daca m-as fi suit pe un scaun as fi reusit fara prea mare efort sa bat in geamul de la etajul intai. E ca si cum tarisoara lui Jonathan Swift n-a fost doar o poveste, te simti un fel de Gulliver naufragiat in Liliput. Mai ales daca te gandesti ca Southwold este aproape o insula.

Marginit la est de Marea Nordului, de raul Blyth spre Vest si golful Buss spre Nord, exista un singur drum spre si dinspre Southwold. Desi un mare incendiu a distrus aproape tot orasul pe la sfarsitul secolului 17, mai sunt inca destule cladiri vechi care au scapat de foc si au rezistat vremii.Una dintre ele, cea mai impunatoare dintre toate, este biserica St Edmund, o ditamai constructia medievala de piatra savarsita in secolul 15, care se zareste din orice parte a orasului, ca o fortareata, la care slujeste ca preot-vicar o femeie.

Un alt reper al orasului este farul, “ingineria victoriana” cum il numesc localnicii, datorita modului complicat in care a fost construit, obiectiv turistic de-a dreptul, unde platesti taxa de vizitare si primesti si ghid pentru asta.

Dupa cum ma asteptam, si in Southwold se organizeaza tururi de oras, asa-numitele “sightseeing walks”. Nu stiu cine s-ar incumeta la o astfel de plimbare platita care pare putin inutila daca stai sa te gandesti ca nu ai cum sa te pierzi in Southwold nici daca iti propui. Am vazut totusi pe pliantul lor un titlu care mi-a atras atentia si probabil ca as fi ocolit cladirea fara sa o observ daca nu as fi aflat de ea in mod expres. Este un muzeu care se cheama, in traducere, “camera de citit a pescarilor” si chiar naste multe intrebari. O biblioteca a pescarilor?

Construita in 1864, in memoria capitanului Charles Rayley, un ofiter naval din perioada Trafalgar, casa era un refugiu pentru pescari si navigatori, un loc de intalnire departe de pub-uri, unde primeau invatatura religioasa si citeau “lucruri bune pentru suflet”, dar nu stiu cat de aducatoare de noroc la pescuit.

In apropiere de faleza, mai e un loc unde merita sa te opresti in Southwold. Se numeste “The Gun Hill” si este o pajiste pe care se afla aliniate 6 tunuri, un loc bantuit, se spune, de catre cei care au murit folosindu-le in razboaie si care au lasat in urma familii numeroase fara nici un fel de sprijin. Exista multe legende legate de tunuri, dar cel mai probabil este ca ele au fost aduse in Southwold pentru a proteja orasul de invaziile piratilor Dunkirk, una dintre primejdiile cele mai frecvente cu care se confruntau navele comerciale de pe Canalul Englezesc. Chiar si acum, cele 6 tunuri sunt orientate simbolic catre mare. Ultimele focuri au fost trase pe Gun Hill in 1842, pentru a celebra ziua de nastere a Printului de Wales.

De pe Gun Hill se poate cobori pe mai multe randuri de scari pe faleza, unde dupa-amiaza incepe uneori un vant puternic chiar si in zilele cele mai calduroase, dar care nu goneste turistii ce mananca traditionalul Fish&Chips, gustarea cea mai repede de preparat si cea mai ieftina. Dincolo de asta, a manca Fish&Chips la Southwold e o moda sau, si mai mult, o obligatie: n-ai voie sa vii la mare si sa nu mananci pestele prajit care costa 12 lire cu tot cu cartofii pai si ketchup sau sos de mazare.

De-a lungul falezei sunt insirate o sumedenie de casute de lemn colorate, 300 cu totul, unde localnicii sau turistii stau pe plaja si isi savureaza linistiti ceaiul, isi usuca prosoapele de baie sau isi inghesuie jucariile de plastic ale copiilor. Dar ceaiul e nelipsit, din fiecare casuta deschisa iesind o aroma pe care o imprastie cu repeziciune vantul pe toata plaja. Digul de la Southwold e lucrul cu care localnicii se lauda cel mai mult, e locul unde se fac cele mai multe poze si unde e musai sa mergi. Digul, plin de ceainarii, terase, magazine de suveniruri, a fost inaugurat in 2002, dupa ce, cu 5 ani in urma, fusese inchis publicului din motive de securitate din cauza furtunilor.

Deschis pentru prima data prin 1900 pentru a face legatura intre vasele de croaziera si oras, digul a fost partial distrus de o furtuna puternica, iar restul a fost bombardat pe timpul razboiului.

Astazi, e tot timpul aglomerat, caci orice plimbare prin oras se termina obligatoriu cu un ceai pe Southwold Pier.

Gastronomie