Cum se vede Marea Neagra de pe celalalt tarm

Eroul lui Jules Verne, un om de afaceri turc din Istanbul, se incapataneaza sa faca inconjurul Marii Negre pentru a protesta fata de o noua taxa impusa de autoritati pe traversarea podului peste Bosfor. Intr-un han din Trabzon, unul dintre cele mai vechi orase din Turcia, cu radacini crestine, intalneste o doamna care il obliga, printr-o conjunctura nefericita, sa o ia de nevasta.

Cu inima deschisa am plecat deci spre Trabzon, la mijlocul lui octombrie, stiind doar ca in acest oras nu se poate intampla nimic in afara de dorinta doamnelor. Aterizasem cu o seara inainte, cu o cursa a Turkish Airlines, companie care a ales sa-si tapiteze fotoliile in turcoaz si auriu. Iar cum pentru mine raiul va fi turcoaz sau nu va fi deloc, culorile au avut darul sa ma linisteasca in ciuda fricii maladive de avion. Oricum ar fi, va fi turcoaz. Iar aterizarea avea sa completeze placutele senzatii vizuale. In stanga pistei era marea. Neagra, ca doar era intuneric. In dreapta, pietre stralucitoare scanteiau in intuneric, mai puternic in aproprierea pistei, pierzandu-se in sus, pe dealuri, intr-o armonie ce mi-a amintit de poalele unui sari pe care tocmai mi-l cumparasem cu cateva zile inainte. Erau luminile orasului, stralucind in noapte ca farurile de avertizare din porturi. Caci doar Trabzon are o veche traditie in navigatie, fiind situat in coltul opus Constantei pe tarmul Marii Neagre si la capatul Drumului Matasii ce unea, pe vremea caravanelor din Orientul Indepartat, luxurianta China cu fastuoasa Europa. Traseul stravechi este de altfel motivul pentru care am ajuns in Trabzon, la un summit, pentru ca guvernul turc vrea sa reia traditia Drumului Matasii, in incercarea de a apropia China de Europa, nu prin lenese caravane cu camile, ci prin autostrazi si cai ferate serpuind argintii prin Kazahstan, Kirgistan, Turkmenistan, Azerbaidjan si Georgia, pana in Turcia ca apoi sa ia calea apelor spre Europa. Primul pas a fost deja facut, prin autostrazile impecabile care strabat Turcia in lung si in lat si mai ales de-a lungul Marii Negre de la Istanbul pana in Georgia. Asa ca transportul pe drumurile publice a fost o surpriza placuta, iar in Istanbul, unde blocajele de luni dimineata din Romania pot avea un corespondent zilnic, transportul public ofera o alternativa sigura. Dar la Istanbul voi reveni mai tarziu, caci Trabzon are un farmec provincial pe care nu-l gasesti in megaorasul pe doua continente.

I se mai spune si Trebizond (vechea denumire greaca a orasului) si iti asterne in fata si plaja, si restaurante, si biserici. Din fericire, nu am intalnit grupurile masive de turisti care ma exaspereaza de obicei in incursiunile mele de una singura prin orasele straine. Doar palcuri romantice de englezi, care se asezau pe un zid jos de piatra si desenau din diverse unghiuri conturul Hagiei Sofia din Trabzon, o constructie crestina veche de sapte secole, cu forma pastrata intacta. Picturile ei pe stil bizantin au pierit in urma conflictelor religioase, lasand doar o vaga amintire a idolilor de pe vremuri. La Casa lui Ataturk, o vila in stil european care a apartinut intemeietorului statului turc si in care mai poti vedea obiecte personale ale acestuia, am intrat doi romani si cativa turci, dar persoana cea mai cazuta in admiratie am fost eu, dupa ce am remarcat o imesa masina de gatit in bucatarie, iar in baie un bufet senzational din lemn masiv, acoperit cu o placa de marmura in mijlocul caruia fusese asezata o chiuveta. Casa lui Ataturk, un palat mai degraba, se afla in varful unui deal care domina panoramic orasul si este inconjurata de un parc ingrijit in stil frantuzesc. Cateva zeci de metri mai jos incepe un cartier de case si Boztepe, unul dintre putinele parcuri pe verticala pe care le-am vizitat, cu terase cochete unite intre ele prin trepte de piatra. Mesele de fier forjat si umbrelele de soare ofera refugii placute indragostitilor orasului, care multumesc frumos dupa orice poza pe care le-o faci cu stralucitoarea Mare Neagra, dar albastra, in spate. Am observat ca turcii sunt foarte politicosi cand e vorba de poze si nu se feresc sa apara in instantanee. Cat despre cina festiva la hotel Suleyman, aflat in vecinatatea portului, pot spune ca lumina electrica putea sa lipseasca, de atatea blizturi! Am fotografiat si eu nesfarsitele feluri de mancare (opt) si paharul de vin, care nu exagerez, era cat capul meu si umplut cu Kavaklidere, un sortiment de rosu limpede fructat, dar cu note aspre. Am fost servita si nu am refuzat salata de cruditati, kofte (chiftele), mamaliga cu branza, hamsii, pastrav, carne, branzeturi si baclavale, sarailii si cataifuri delicioase – am invatat in cele din urma sa fac diferenta. Dar ceea ce m-a uimit nu a fost capacitatea mea de a manca atat de mult, ci verva comesenilor mei care nu numai ca mancau, dar dansau cu vioiciune. Muzica era puternic orientala, dar barbatii au inceput o hora (in care s-au prins repede si fete), care nu diferea mult de pasii romanesti. A doua zi, am mers la Sumela, o fosta manastire ortodoxa aflata in creierii muntilor, la o ora departare de Trabzon. Ceea ce mi-a placut la acest drum nu a fost numai calitatea soselei, ci mai ales faptul ca, odata ce nu am mai vazut marea, am simtit imediat aerul de munte, cu stejari inalti si apoi pini, intr-un peisaj ce nu se deosebeste cu nimic de Bucegi, diferenta stand in faptul ca muntii sunt putin mai abrupti in Turcia. Am oprit din condus la poalele Sumelei, pentru pranz, ocazie cu care mi-am cumparat cercei in “lucratura Trabzon” – adica sunt turnate firisoare de argint care apoi sunt impletite in fasii, pe care mainile fetelor talentate le transforma in bile si floricele, pe care turiste ratacite ca mine le cumpara cu echivalentul a 10 euro. In plus fata de meniul de la Suleyman, am mai mancat la popas si o ciorba de pasta de fasole cu menta si cel mai dulce orez cu lapte pe care l-am incercat, indulcit cu gem de prune. Dar m-am amagit ca rezerva calorica avea sa imi foloseasca mai departe, pentru ca o buna parte din drumul spre Sumela se mergea pe jos. Se asflata de zor chiar daca era duminica. Am zarit Sumela de la poalele unui munte, printre pinii inalti, ca pe un castel alb in miniatura. Pe masura ce ma apropiam mi-am dat seama ca partea finala a drumului aduce cu cetatea Poienari din Arges, insa urcusul era mult mai dulce. Manastirea este alba ca laptele in verdele intens al padurii si se spune ca oferea un refugiu perfect pentru nobilii Trabzonului, in caz de razboi. A fost fondata in anul 386 dupa Cristos de doi preoti atenieni si a cunoscut perioade infloritoare, fiind protejata chiar si in timpul sultanatelor otomane. A fost abandonata in 1923, dupa ce grecii stabiliti de secole in Trabzon s-au mutat in tara mama. Asa ca frumosii sfinti cu ochi orientali pictati pe zidurile Capelei de Piatra au ajuns sa poarte pe haine mesaje de iubire adaptate vremurilor noastre: Ahmet plus Fatma is love, sau Ana from Georgia was here on 19 august 2003. Fosta manastire este un loc important de pelerinaj pentru ortodocsii din Georgia, dar am vazut si israelieni, si japonezi si arabi privind cu aceeasi admiratie la constructia fabuloasa din piatra ce sfideaza legile echilibrului. Cu aceeasi admiratie am ingenunchiat a doua zi la Moscheea Albastra din Istanbul, unde am ajuns intre doua avioane. Sfatuita atent de un compatriot am luat metroul din aeroport pana la Zeytinburu si apoi tramvaiul 38 pana la statia Sultan Ahmed. O calatorie, fie ca e cu metroul, fie cu autobuzul, costa 1,40 lire turcesti, iar precizia este remarcabila pentru o tara in care stim ca totul tine de negocieri. N-a trebuit sa negociez cu nimeni ca sa ajung in 30 de minute pe malul Bosforulul, unde m-am plimbat putin prin gradinile de la Tokapi, am intrat cu respectul cuvenit in Moscheea Albastra (era aproape turcoaz datorita luminii) si i-am facut fericiti pe vanzatorii de suverniruri achizitionandu-mi cu un euro o pereche de cercei cu semiluna. Dar mai fericita avea sa ma faca un vers din Coran afisat pentru cateva secunde pe un ecran in fata Moscheii Albastre: “You shall meet again with whom you love” – “Te vei reintalni cu cel pe care il iubesti”. Aveam avion intr-o ora si jumatate inapoi spre Bucuresti, iar versul m-a facut sa zambesc.

Gastronomie /Turism