Cum sa-ti oripilezi matusa

Probabil ca toata lumea a vazut faimosul desen animat in care puiul de lebada se crede pui de rata si sufera enorm pentru ca, evident, nu seamana deloc cu presupusele sale rude, care, bineinteles, il persecuta, il marginalizeaza si il fac sa se simta inferior, provocandu-i depresii si impulsuri suicidale.
Desi m-ar tenta, nu o sa generalizez si nu o sa redau aici parerile majoritatii prietenilor mei, care afirma sus si tare ca asta e scopul familiei – sa te distruga nervos.
Dar, pe de alta parte, nici nu ma pot impiedica sa remarc ca si eu am fost oarecum persecutata, in copilarie, de a mea familie, care nu a reusit sa-si dea seama ca eu eram cu mult inaintea timpului in care traiam. De exemplu, combinatia dintre ciorba si dulceata sau mamaliguta cu gem si cartofi cruzi era fusion avant la lettre, si nu o “prostie sinistra” care sa necesite o vanjoasa corectie corporala.
Pe de alta parte, familia, inclusiv matusile, ma priveste si acum cu o mila amestecata cu un usor dezgust atunci cand le povestesc despre ispravile mele culinare. De fiecare data cand ma intorc de pe meleaguri straine cu povestiri despre originalele mele aventuri gastronomice, familia ma priveste cu ochii mari, in care se citeste clar: “Sigur nu e de-a noastra, pentru ca altfel nu ar putea sa ingurgiteze asa ceva”. Cand am mentionat supa de pepene cu crispy bacon sau muschiul de vita cu otet balsamic, miere si dulceata de afine, s-a vazut clar cum un fior de groaza a strafulgerat trupul hranit cu tocanite al dragii mele matusi. Eu incercam sa descriu poetic contrastul placut intre dulceata cremei de pepene rosu si gustul sarat al baconului bine prajit, iar ea ma privea ca si cum as fi fost racolata de o secta ce va urma sa-mi perverteasca sufletul curat de romanca si sa-mi inoculeze mintea cu tot felul de mesaje subliminale impotriva muraturilor. “Mai bine mai ia o sarmaluta”, imi spune de fiecare data, “pentru ca uite in ce hal ai slabit de la prostiile astea frantuzite pe care le mananci prin strainataturi”. Bineinteles ca, pentru ea, francezii simbolizeaza, cu al lor foie gras cu pere sau camembert pane cu dulceata (alte preparate care oripileaza romanismul ciorbar al matusii), tot ce poate fi pervers pe aceasta lume.
Oricat m-am straduit, nu am reusit sa le schimb parerea, asa ca am ajuns la inteleapta concluzie ca mai bine sa-mi trec adevaratele convingeri gastronomice sub tacere, ca sa nu mai fiu persecutata pentru ele. Asta in conditiile in care pana si Soferul Maniac m-a poreclit Saumon Glac pentru gusturile mele “impotriva firii” intr-ale mancarii, iar matusa si-a fixat ca misiune a vietii sa ma readuca pe calea cea dreapta a sarmalelor si a piftiei (pe care, daca ar putea, mi le-ar inocula intravenos).
Problema e ca tot mai multi romani se lasa cuceriti de aceasta “secta” a mancarurilor ciudate. Iar daca pana si al meu sef s-a dedat la branza de capra cu mere sau mamaliguta cu prosciutto crudo, situatia e grava. Pentru ca e vorba de un om care, daca ar fi sa creada, ca vechii egipteni, ca te poti sluji pe lumea cealalta de lucrurile cu care esti ingropat, sigur ar alege sa fie insotit, in sicriu, de o cratita cu sarmale.

Gastronomie /Despre lume si viata