Cum au devenit micii și berea ”muze” pentru unul dintre cei mai cunoscuți pictori români contemporani: Îmi place să prind și internațional, dar îmi e mult mai drag să rezonez cu românii

Pe Lucian Prună nu ai cum să-l confunzi. El nu inserează în lucrările sale trimiteri mai mult sau mai puțin subtile la lucrările faimoase semnate de Vincent van Gogh, de exemplu, pentru a genera un impact global. Nu, Lucian Prună îți pune în fața ochilor picturi cu mici și bere, cu cartofi prăjiți sau laptele Doina, iar dacă îi comentezi pe social media, ai șanse bune să-ți răspundă și să te facă să râzi, asta dacă ai suficient umor. Arta lui este ieșită din tipare tocmai prin caracterul ei aproape intim. Tu știi bine că îți plac micii, știe și Lucian Prună, dar poate ce nu știai este că viața ta de zi cu zi, în cele mai banale și inutile momente ale sale, poate fi o operă de artă. Iar acest lucru creează mai mult confort și apropiere decât orice tablou inabordabil de scump.

De prea puține ori arta este despre privitor și de și mai puține ori artiștii intră într-un dialog fin-ironic sau plin de umor cu privitorii, din simplul motiv că de cele mai multe ori intersecția dintre cele două „tabere“ este aproape inexistentă.

Dar Lucian Prună este o prezență cu totul aparte, de la subiectele pe care le abordează în lucrările sale până la interacțiunile pe care le are cu privitorii săi prin platformele de social media.

Subiectele abordate în ultima perioadă sunt unele pe care le știm cu toții și sunt atât de întipărite în viața de zi cu zi, încât privitul lucrărilor lui Prună este ca uitatul în oglindă. Normal că ne plac micii cu bere, normal că avem un Lapte Doina prin baie sau dacă nu noi, singur o mamă ori o bunică, normal că ne plac cartofii prăjiți. Dar până la Lucian Prună nimeni nu a făcut din această normalitate a vieții noastre de zi cu zi din România artă.

„Sunt un băiat care a copilărit la țară (Stoicănești, Olt), iar pasiunea pentru pictură am avut-o de mic, din clasele primare. Mai târziu, prin clasa a 7-a, am plecat la oraș să-mi urmez visul, prima dată în Slatina, până la terminarea liceului, după care la facultate la București, unde am rămas până în prezent“, spune Lucian Prună.

De circa 10 ani pictează natură statică și, cumva organic, a ajuns să picteze subiecte asemănătoare cu cele de azi.

„N-am avut un moment «evrika». Dacă mă uit în urmă, aș zice că acum doi-trei ani am început să pictez mai multe subiecte asemănătoare cu ceea ce fac și azi.“

Inspirație îi este mediul înconjurător sau pur și simplu gândurile sale, unele inutile, așa cum le avem cu toții. Nu este ceva divin, nu se deschide cerul.

„Îmi vin idei pur și simplu. Din multitudinea gândurilor mele, majoritatea inutile, iese și ceva bun. Sau mai iau idei și de la public, oamenii îmi scriu în comentarii, îmi trimit mesaje.“

Iar la unele dintre mesaje, Lucian Prună și răspunde, iar apoi le postează pe paginile sale de social media. Umorul aduce oamenii împreună, la fel cum poate să o facă și arta dacă atinge anumite corzi interioare. Iar tablourile lui Prună vorbesc mai mult despre tine, ca român, decât multe alte sloganuri made in Romania.

„Am ales acest drum (al interacțiunii directe cu publicul său – n.red.) pentru că pentru mine funcționează, dar în paralel am un traseu mai clasic, participări la expoziții, tabere de creație. Chiar și în prezent am expuse tablouri în două expoziții de grup la București.“

Printre comentarii sunt și „fini cunoscători“, așa cum este românul fin cunoscător la orice, care îi spun că lucrările sale sunt de fapt fotografii. Interacțiunile sunt însă atât de savuroase, încât la un moment dat ar putea ele însele să devină un album de artă, spune Lucian Prună.

„Primele comentarii postate au fost cele în care sunt acuzat că fac șmecherii, că pictez peste poză sau cu AI. Cam de aici a început. Iar lumea se amuză foarte tare, inclusiv eu. Mă gândesc serios să scot un album de artă care să includă și aceste comentarii.“

Spune că va mai introduce personaje, dar că nu vrea să dea mai mult din casă… în general. Și mai spune ceva.

„Nu te temi că dacă vei picta scene care rezonează mai ales cu un privitor român te închizi oarecum în scena de aici?“, îl întreb.

„Nu mă tem. Și Nicolae Grigorescu e un pictor local. Îmi place să prind și internațional, am câteva interviuri internaționale, au prins niște lucrări și afară destul de bine, dar îmi e mult mai drag să rezonez cu românii“, îmi răspunde.

Cultură