Cu trenul spre marele Nord

Calatoria mea spre Nord a inceput in leganat de vagoane din Washington United Station si s-a terminat, intr-un inserat rozaliu, la Montreal Gare Centrale, dupa stopuri in orase discrete ale coastei de Est americane, Baltimore, Annapolis, Albany si in exuberantul New York.
N-am stabilit traseul de la bun inceput, am facut pauze si am avut “zile libere” in Sud, in Florida, asa ca mi-a luat aproape doua luni sa leg orasele intre ele cu panglica caii ferate americane, dar calatoria poate fi la fel de reusita ca un traseu cu motocicleta pe celebra Route 66. Numai ca in traseul meu vei sta comod intr-un fotoliu al Amtrak si vei privi cu rabdare pe geam, la colegii de compartiment, la filmele de pe laptop, la pozele de pe iPod si vei sfarsi ori conversand cu sexagenara vecina de scaun, ori fotografiind prosteste norii si firele de telegraf de pe traseu, asa cum am facut eu in cele 5 calatorii diferite cu trenul in SUA.
Caci viteza si punctualitatea nu sunt in niciun caz punctul forte al cailor ferate americane. Dar totul se compenseaza in viata. Sa calatoresti cu trenul este mult mai avantajos decat cu avionul. Este mai ieftin, eviti blocajele de pe sosea in drum spre aeroport, scapi de chinurile check-in-urilor si evident ai la ce sa te uiti pe geam. Pentru ca nordul statului New York si drumul de-a lungul lacului Champlain iti ofera imagini linistitoare si calde, numai bune pentru o terapie vizuala.
Primul stop de la Washington a fost la Baltimore, statul Maryland, situat la aproape 60 de kilometri de Washinton DC. Am mers pentru cateva ore in portul din Chesapeake Bay, atrasa ca prin magie de chioscurile cu margele. Oferta de coliere si cercei era cam de o suta de ori mai bogata ca la Vama Veche, e drept si portul era cam de 100 de ori mai mare decat plaja de la Vama si 2 Mai la un loc.
De departe, bijuteriile atarnate pe suporturi de metal scanteiau in nuante de turcoaz si roz si induceau iluzia unor paravane din spatele carora se unduiau sirene. Ce-i drept impresia era amplificata de valurile golfului care maturau alene pontonul din lemn, dar iluzia a trecut repede cu ajutorul unei inghetate mamut roz de la Haagen Dazs.
Portul si terasele sale iti ofera cea mai frumoasa perspectiva asupra orasului, daca vrei doar un “preview” al Baltimore. Daca ai mai mult timp de “omorat”, poti sa mergi la Acvariu, la Muzeul Maritim sau la casa devenita muzeu a lui Edgar Allan Poe.
Eu insa am plecat cu prietenii mei la Annapolis, capitala statului Maryland, unde in urma cu cateva luni s-au tinut niste negocieri esuate pentru pace israeliano-palestiniene. Locul a fost ales pentru aceste negocieri poate si pentru faptul ca orasul are o indelungata traditie democratica. Maryland State House gazduieste cea mai veche adunare legislativa a SUA, aici fiind primul parlament american, din care a facut parte si George Washington. Tot aici a fost ratificat tratatul care a incheiat razboiul de independenta in 1784.
Dar Parlamentul – devenit acum legislativ local al statului Maryland – nu este singurul punct de atractie al orasului. In Annapolis poti sa te plimbi o zi intreaga pe jos fara sa te plictisesti, pentru ca, in afara caselor din lemn – care mi-au ramas in suflet datorita combinatiilor de culori in nuante marine, zambetele perfecte ale cadetilor de la Academia Navala a SUA pot sa te mobilizeze nesperat.
La Annapolis mi-am dat seama ca acasa poate sa fie foarte departe daca vreau: o casa cu etaj in alb si bleu in centrul orasului era de vanzare, iar criza ipotecara mi-a dat un impuls spre a intreba cat costa ea de fapt. Dar cum stabilitatea serviciului de la Bucuresti nu se impaca cu evolutia real-estate-ului din SUA, mi-am inecat amarul intr-o salata de fructe de mare, cu cel mai bun orez pe care l-am mancat vreodata.
Am luat pranzul la terasa cu o singura masa a unui restaurant de familie japonez, situata in vecinatatea portului, spre care curgeau valuri de barbati imbracati de croaziera. Mi-am dat seama mai tarziu ca era un targ de iahturi. Se discuta linistit si cald despre noduri, babord, tribord, prora si prova, dar, cum sunt antitalent la orice tine de tehnica, n-am putut sa particip la discutie altfel decat zambind larg tururor celor cu care mi se intersectau ochii.
Caci zambetul este cel mai la indemana lucru pe care ti-l ofera americanii, in orice situatie de criza. Si crize au tot fost: documente pierdute prin New York, inainte de interviul pentru viza canadiana, eroarea de bancomat din holul universitatii din Albany, intarzierile nefericite din metrou inainte de a lua trenul spre Montreal.
Dar intr-o buna dimineata am plecat, din Penn Station New York spre Gare Centrale, cu un bilet de tren care nu a costat mai mult de 120 dolari americani pentru un drum dus- intors (este mai ieftin sa te duci din SUA in Canada, decat invers), intr-o calatorie care a fost anuntata de 7 ore, dar s-a terminat, exasperant, dupa 12 ore.
Cine a mai pomenit pana acum baterie descarcata la tren? Sau un stop de doua ore in vama, la un tren de patru vagoane? Sau blocaj in trafic la intrarea in Montreal? Cumnatul meu m-a intrebat grijuliu cind am ajuns in sfarsit la destinatie daca am luat cumva un tren cu carbuni, dar nu, era un intercity foarte bine vazut. Si ezitarile in trafic aveau sa se repete si la a doua calatorie cu trenul in aceeasi directie. Dar toate aveau sa fie compensate de frumusetea tomnatica si visatoare de pe geam.
Am dormit foarte bine in tren, pentru cateva ore, pana la o pauza (de tigara) pe peronul garii din Albany. Orasul este capitala statului New York si, fara sa exagerez, este cel mai plicticos pe care l-am vazut vreodata. Imi petrecusem o saptamana acolo cu cateva zile inainte si abia asteptam sa fug din el. Principalul punct de atractie din oras este mallul, dar am incercat sa ma comport cat mai normal si am mers la un “diner” cu canapele din vinilin rosu, pentru un mic dejun cu oua, sunca si cafea. Am fost servita cu tipicul “Ooo” cand le-am dezvaluit chelneritelor tara mea de origine.
“In Europe, honey?”. “Oh, yeah!”, am raspuns, inainte sa dau un tur de orientare pe strazi. Nu exagerez, am numarat doi oameni si o masina pe toata lungimea strazii “Clinton”, paralela cu bulevardul principal al orasului. Se numeste Clinton pentru ca statul New York este considerat fieful democratilor si statul pe care Hillary Clinton il reprezinta in Senatul SUA. Numai ca putine din locuintele de pe aceasta strada aratau locuibile, multe fiind cu geamuri sparte si cu scanduri batute in usa. Am presupus ca multi dintre locuitori au plecat la ceva animatie in New York, asa cum aveam si eu sa fac in cateva zile.
Am revazut orasul gri si trist din tren, in drumul spre Montreal, dar peisajul avea sa se schimbe in curand intr-o feerie de lacuri si artari pe dreapta, iar pe stanga in imaginea unui cuplu de chebecosi. Chebecoasa este o franceza pronuntata si conjugata cu accent englezesc de mori de ras.
Am constatat ca oamenii din Quebec – statul canadian aflat la nordul New Yorkului, nu le au deloc cu politically correct, asa ca au chicotit fara jena cand a trecut un baiat cu sindromul Down pe langa noi… et voil?, oligophr?ne! In acelasi vagon cu noi, langa chebecosi, erau si doi englezi care-si propusesera sa faca ocolul pamantului in 80 de zile – erau in cea de-a 260-a zi, putin cam dezumflati.
Am facut zeci de poze cerului in asfintit care se vedea din tren, putin tremurate, dar care au reusit sa capteze frumusetea rece a toamnei si a lacului care s-a intins pe marea parte a calatoriei spre Canada, Am vazut cele mai frumoase case de vacanta si caprioare gratioase ce fugeau din calea trenului, ca gandurile mele de orice probleme legate de serviciu. Dar pacea avea sa se termine curand – daca o intarziere de 5 ore este acceptabila. Am mai stat inca o jumatate de ora blocati pe liniile de tren in Montreal, unde nu am putut sa intram pentru ca era, dupa cum ne-a anuntat prin difuzor, “blocaj in trafic”. Nu am inteles ce e aia blocaj in trafic pe liniile de tren. Ei bine, eram deja in Canada, eram deja in cultura franceza, nu era nimic de inteles. Montreal este unul dintre orasele care vor intra intotdeauna in top ten-ul personal, insa pentru cei care vor o pauza de urbanism, recomand statiunea Mont Tremblant, renumita pentru partiile de schi. In timpul verii, poti juca golf sau te poti relaxa la drumetii in padure, asta daca nu iti place oraselul ca de turta dulce, cu socolaterii si numeroase magazine de jucarii artizanale.
Europa este mai bine conservata in Quebec decat in America si poti auzi limba romana destul de des. Asta daca ti se face dor!