Cu balonul pe Lună

În fiecare zi în Cappadocia, o regiune din inima Turciei, între 60 și 100 de baloane se ridică pe cer încă de când răsare soarele, lăsând sub ele un peisaj ce pare rupt chiar din Lună.

Până ca Neil Armstrong să pășească pe Lună în 1969, cred că cea mai apropiată imagine pe care oamenii o aveau despre astru era Cappadocia, o regiune din Turcia aflată la circa 750 de kilometri sud de Istanbul. Casele sculptate în stâncă și rocile care de mult ori sfidează gravitația și, mai mult, au forme ce variază de la capete de extratereștri la falusuri gigant, par cu siguranță nepământene.

Când le vezi de la nivelul solului ai senzația că avionul și-a greșit destinația sau ai fost teleportat într-o altă lume. Cel mai bine poți însă să își dai seama de cât de diferit, de pitoresc și de variat este acest loc de la câteva sute sau chiar de la un kilometru înălțime, când te afli într-un balon cu aer cald care se lasă în voia vântului.

Inițial m-am gândit că îmi va fi frică de balonul cu aer cald pentru că am frică de înălțime și pentru că atunci când zbori te afli la înălțime (mare înălțime) într-un spațiu deschis, cu un paravan care nu are mai mult de un metru. Nu, nu mi-a fost teamă, de fapt nici nu cred că am avut timp să îmi fie pentru că în fiecare moment imaginile care mi se așterneau în fața ochilor îmi ocupau tot timpul.

Roma este încărcată de istorie, Parisul este cel mai romantic oraș din lume, iar Elveția pare un puzzle de peisaje puse acolo ca să îți taie respirația. Cappadocia iese însă din tiparele Europei (deși se află la periferia bătrânului continent) și pare mai apropiată de alte minuni ale lumii, precum Petra (Iordania), Machu Picchu (Perú) sau Marele Canion (SUA). „E în altă ligă“ m-am gândit încă din primul moment în care am văzut-o din aer.

De altfel cred că experiența în zonă nu poate fi completă fără un zbor cu balonul. Dimineața, când soarele abia răsare printre casele tradiționale din zonă, sute de oameni lucrează deja pentru a umfla zecile de baloane care vor colora cerului începând cu ora șase dimineața. În fiecare zi – dacă vremea o permite – între 60 și 100 de baloane cu aer cald se ridică la orizont și apoi parcă se iau la întrecere să vadă care se avântă mai sus, tot mai sus.

Mike, pilotul nostru – singurul pilot britanic din zonă, care are pe lista pasagerilor politicieni, milionari, dar și capete încoronate precum Regele Iordaniei – nu s-a aliniat la start cu ceilalți. A preferat să ridice balonul din altă zonă pentru că, a spus el, vrea să trecem pe deasupra și prin toate văile din Cappadocia. Și chiar am făcut-o pentru că fiecare are specificul său, una este colorată în nuanțe de roșu și maro, alta în alb, în timp ce o alta este presărată cu formațiuni ce seamănă cu falusuri gigant (de aici îi vine și numele de Love Valley sau Valea Dragostei).

Ne-am ridicat încet de la sol, când cerul deja era colorat de „concurență“, însă nu ne-am grăbit să îi prindem din urmă. Știam că vom rămâne ultimii pe cer pentru că noi zburam o oră și jumătate, în timp ce timpul standard de zbor este o oră (o oră de zbor costă 165 de euro de persoană). Am luat-o încet deasupra văilor, întâi le-am admirat de la câteva zeci de metri altitudine, apoi am coborât atât de jos încât ne loveam de crengile copacilor înfloriți și puteam privi în casele care fuseseră cândva locuite.

După ce ne-am săturat să fim „pământeni“ Mike a lăsat balonul în voia vântului și ne-a anunțat că ne îndreptăm încet dar sigur către 1.000 de metri înălțime. De sus părea că lumea ni se așterne la picioare.

Există multe locuri în lume unde poți zbura cu balonul, însă Cappadocia și Burma sunt cu siguranță cele mai impresionante ca priveliște. Mike a început să zboare în Marea Britanie, unde își amintește că participa la curse nebunești pe furtună, pentru a vedea cine câștigă lupta: omul sau vremea. Vântul și ploaia i-au pus câteva piedici, dar el a rămas mereu în cursă.

După ce s-a format în Marea Britanie a mers de la nord la sud și de la est la vest și a văzut aproape toată lumea din balon, chiar și Antarctica, dar spune că nimic nu se compară cu peisajul din Cappadocia. Cred că afirmațiile sale au în spate și o anumită doză de subiectivism, în contextul în care în ultimii șapte ani, circa 300 de zile pe an (chiar mai multe dacă vreme este favorabilă) se ridică în aer aici de cum răsare soarele pe cerul Cappadociei.

Cele mai multe zboruri au loc la primele ore ale dimineții pentru că în momentul acela este vântul cel mai favorabil. Pe timpul verii unele companii aeriene programează și un al doilea zbor pentru a face față cererii, însă acesta este mai periculos. Totuși, nu pot să nu menționez că balonul cu aer cald este cel mai sigur mijloc de transport din lume. Aterizările forțate pot fi puțin mai dure, însă la fel ca și la avioane, nu sunt frecvente. Un balon are între opt și 32 de locuri. Noi am zburat cu unul de opt și fiecare pasager a avut loc „la fereastră“ pentru a admira peisajul sau pentru a-l imortaliza.

Nici nu ne-am dat seama când a trecut timpul și când am aterizat într-un cu totul alt loc decât cel de pornire, pentru că, așa cum am mai spus, balonul s-a lăsat în voia vântului.

La sol ne aștepta deja echipa lui Mike care urma să dezumfle balonul și să îl pregătească pentru depozitare până în ziua următoare. Tot ei pregătiseră deja sticlele de șampanie, căpșunele, prăjiturile și certificatele de zbor pentru noi. După fiecare zbor companiile aeriene își „premiază“ clienții cu șampanie, după ce dimineața le servește micul dejun (fructe și produse de patiserie). În fiecare dimineață de zbor un microbuz al fiecărei companii de baloane trece pe la fiecare hotel în parte pentru a-și „aduna“ zburătorii.

De altfel, microbuzele sunt cele care dau startul zilei de lucru în Cappadocia. Pe noi microbuzul ne aștepta deja în fața hotelului la 5 fără zece. Am fost gata la timp pentru că ne treziserăm la patru și jumătate când alarma noastră de la telefon s-a sincronizat perfect cu chemarea imanului la prima rugăciune a zilei.

Ne-am trezit înainte să răsară soarele două zile la rând pentru că în prima zi, deși balonul era pregătit să zboare, fiind deja umflat și mândru, vântul a fost suficient de nervos cât să ne țină la sol. A doua zi însă am câștigat lupta cu vremea.

Deși zborul cu balonul este o experiență ce nu trebuie ratată, Cappadocia trebuie văzută și la pas. Fiecare vale în parte are trasee de trekking și fiecare oraș este diferit de celelalte. Mustafapașa spre exemplu își poartă mândru moștenirea grecească, casele fiind pictate în culori deschise care evidențiază albastrul, verdele sau galbenul ușilor din lemn. Goreme – inima acestei regiuni și punctul de plecare în călătoria cu balonul – este sculptat în piatră, casele și hotelurile erodate de timp fiind parcă desprinse dintr-un episod al desenului animat The Flintstones.

Cei mai curajoși pot încerca să viziteze și orașele subterane – Derinkuyu și Kaymakli, care se întind pe 8 niveluri sub pământ.

O coborâre până la circa 50 de metri sub pămân te poate lăsa fără aer (la propriu), însă poate fi și o dovadă în plus că zona Cappadociei este o altă lume.

Astfel de dovezi sunt peste tot, în orașele cu străduțe înguste flancate de case din piatră parcă neșlefuită, în văile sculptate de vreme sau în canionul Ihlara Valley unde ajungi pe niste drumuri șerpuite care amintesc de Transalpina. Drumul urcă și urcă și în față încep să se profileze munții încă înzăpeziți. Când ai ajuns deja printre ei trebuie să mergi la biserica roșie (Kizil Kilise) care datează din secolul al cincilea și care domină zona de la circa 1.700 de metri altitudine.

Pentru o regiune așezată în inima Turciei, Cappadocia are de toate, mai puțin mare, dar nu îi simți lipsa. Compensează faptul că este încărcată de istorie, peisajele care ți se aștern la picioare te lasă mut, iar arhitectura – uneori creație a naturii – este încă tradițională.

Zborul cu balonul nu face altceva decât să încoroneze călătoria.

Citiți mai multe despre călătorii, în ediția de mai a DA Premium, ce va aparea pe piata vineri, 25 aprilie, împreună cu Ziarul Financiar.

Călătorii