Cu 0, 1 sau 100 euro. O zi in Paris

La o saptamana dupa intoarcere, trebuie sa recunosc: greva a fost o binecuvantare. Micile iritatii provocate de schimbarea tuturor orarelor, a locurilor de plecare ale trenurilor si asa mai departe palesc in comparatie cu linistea deplina care domnea deasupra orasului luminii intr-o zi de joi, cand toti parizienii stateau probabil inchisi in case, rugandu-se ca greva sa mai dureze cel putin cateva saptamani. Pentru turistul preocupat si isteric (ma incadrez), lipsa traficului, a galagiei si-a forfotei a fost extrem de bine-venita: te simteai ca intr-un muzeu faimos, golit de paznici pentru ca un invitat de seama sa se bucure in liniste de toate comorile. Si ce m-am mai bucurat…
Cand ai doar cinci zile in Paris, un singur lucru este sigur: la sfarsitul primei zile o sa ai o durere oribila de picioare, a doua zi vei schiopata, a treia zi te vei tari, a patra te vei lasa tarat, iar intr-a cincea vei muri de recunostinta pe fotoliul avionului, dupa care te vei trezi din cauza turbulentelor. Dar sa vedem de ce…
Cu cel putin 30 de kilometri parcursi pe zi, Parisul este aproape insuportabil, iar in capul infioratorului arhitect Haussmann, modernizatorul orasului, au cazut toate blestemele. Probabil ca turistilor le-ar fi mult mai usor daca nu ne-ar fi blestemat si el cu nesfarsite bulevarde, piete cat cuprinzi cu ochii, toate situate inselator de aproape unele de altele ca parcurgerea distantelor sa para floare la ureche. Bineinteles, blestemele sunt doar declarative, pentru ca lui i se datoreaza aspectul atat de “practicabil” al Parisului, ca si dispunerea inteligenta a tuturor facilitatilor, care transforma capitala Frantei intr-una dintre cele mai confortabile din lumea intreaga.
Acum zece ani o masina ma lasa in fata catedralei Notre-Dame, prin urmare faptul ca si aceasta colindare prin Paris a inceput tot din centrul Ile de la Cite nu este, probabil, o simpla coincidenta. Cu o mare (si dureroasa) deosebire: in 1997, pe 17 octombrie au fost peste 25 de grade, iar in 2007 sub zece, deci sa nu mai aud de incalzirea globala! Usor micsorata de anii ce-au trecut, Notre Dame a ramas in orice caz la fel de impresionanta. O oprire obligatorie: urcarea in turn.
Costa 7,50 euro si ceva transpiratie (peste 400 de trepte), dar de sus poti sa vezi absolut tot in Paris, principalele puncte de atractie fiind Sena, Turnul Eiffel si dealul Montmartre, cu imaculata biserica Sacre-C?ur in varf. Cel mai interesant lucru la turnul nordic al catedralei (pe langa o scurta viziune a lui Quasimodo atarnat de protuberantele arhitecturale, obtinuta cu un minim efort de imaginatie) este senzatia de totala libertate si in acelasi timp de deplina siguranta pe care ti-o ofera pasarelele si culoarele de trecere. La nivelul intermediar este regatul garguielor si-al unui tip cu aparat de emisie-receptie in mana, a carui principala sarcina este sa se asigure, cu ajutorul unui alt tip aflat sus, ca nimeni nu incearca sa urce in timp ce altcineva coboara: scarile sunt atat de inguste incat aceasta sincronizare este practic imposibila. Tot la nivelul intermediar am dat de cel mai stramt culoar de trecere, prin care cei cu mai mult de 80 de kilograme cu greu se pot strecura.
De la Notre Dame am alergat la Sainte Chapelle fara a ne opri la catacombe, desi vestigiile civilizatiei parizilor (care au dat ulterior numele orasului) se pot vedea foarte bine in adancurile insulei, chiar in fata catedralei. La Sainte Chapelle, aflata la doi pasi, chiar langa celebra Conciergerie, am stat la o coada interminabila pentru a vedea aceasta bijuterie de ahitectura gotica, ridicata de Ludovic al IX-lea pentru a adaposti presupusa coroana de spini a lui Iisus. Aici am privit cu o satisfactie deloc religioasa un exemplu de “amabilitate” franco-germana: o profesoara nemtoaica aflata chiar inaintea mea a incercat sa-si strecoare pupilele (cel putin 30, care din punctul meu de vedere reprezentau nu mai putin de alte 30 de minute de asteptare) desi numai ea statuse la coada. Paznicul francez a scos-o pur si simplu din rand si a usuit-o fara mari menajamente, cu tot batalionul de pustani, la capatul cozii. Prin urmare am avut 30 de minute in plus pentru a admira poate cele mai elaborate vitralii din Paris, care acopera etajul superior al capelei si spun povestea celor mai importante momente din Biblie. Nici altarul, construit dintr-un email foarte colorat, nu-i mai prejos, dar acum era in renovare si fusese acoperit cu o dizgratioasa musama.
Un scurt ocol pe Pont Neuf (care numai nou nu e) si ajungem in zona Beaubourg (care a inspirat si albumul omonim al lui Vangelis), unde se afla centrul Pompidou, atelierul lui Constantin Brancusi si colorata fantana Igor Stravinski. Unul dintre cele mai animate locuri din Paris, aici se strang o multime de desenatori, mimi, jongleuri, iar imprejurimile, intesate de magazine de design, moda, dar si de localuri ieftine, sunt extrem de populare printre studenti. Structura tehnic-eviscerata a centrului Pompidou atrage ca un magnet, dar cei in lipsa de timp ar face bine sa-l evite (“lasciate ogni speranza voi ch’entrate ca veti mai ajunge si-n alta parte” ar trebui sa se scrie la intrare pentru ca in Muzeul National de Arta Moderna, gazduit de centru, intri si nu mai iesi).
De aici Halele sunt la doi pasi, unde fericitii cu timp la dispozitie vor putea zabovi in multitudinea de magazinase, iar ceilalti o vor lua din nou la goana catre, sa zicem, Luvru. Iarasi un mancator de timp, Luvrul poate sa-ti ia cateva zile pentru a-l parcurge cum se cuvine, dar poate fi o experienta extrem de placuta si deloc frustranta daca stii cand sa mergi si hotarasti dinainte ce vrei sa vezi. Vinerea de la ora sase biletul are un pret special (9 euro), iar tinerii sub 26 de ani intra gratuit. Aici am primit si un frumos compliment din partea vanzatorului de bilete, care m-a intrebat daca am sub 26 de ani si care a fost rasplatit cu cel mai larg zambet aruncat cuiva anul acesta. Si sa nu spuneti ca intreaba pe toata lumea, pentru ca pe cel din spatele meu nu l-a intrebat!
Opriri obligatorii in Luvru: Venus cea fara de brate, enigmatica Mona Lisa, gigantica Pluta a Meduzei a lui Gericault, sclavii lui Michelangelo, galeria de arta egipteana si curtile interioare presarate cu statui, unde studentii la arte vin sa deseneze. In patru ore (vinerea muzeul e deschis pana la ora zece) si intr-un ritm sustinut, poti bifa tot ce-am enumerat si chiar mai mult, avand timp sa faci si fotografii sau sa zabovesti minute in sir in fata vreunei capodopere mai interesante. O capodopera in sine este si arhitectura palatului, astfel incat nu-ti e deloc greu sa-ti imaginezi cucoane in crinoline sau vreun asasin mascat furisandu-se pe usile secrete cu niscaiva manusi imbibate in otrava (Dumas sa traiasca).
De la Luvru lasam Sena in spate, facem o oprire scurta in gradinile matematice ale Palais Royal, dam o scurta raita in cartierul japonez plin de sushi-bars si ne oprim in Place Vendome, in centrul careia troneaza monumentala coloana a lui Napoleon, comandata dupa batalia de la Austerlitz si inspirata de mai celebra columna a lui Traian. Piata este inconjurata de o multime de magazine de lux, de la orologerie la moda, vitrinele Chanel, Piaget, Boucheron, Cartier, Chaumet, Van Cleef & Arpels aratand dupa lasarea intunericului mai ceva ca niste seifuri inexpugnabile. Cei de la Chanel au fost cei mai inspirati: ca sa nu dezamageasca trecatorii cu neprimitoarea imagine a obloanelor de otel au fixat ecrane tv pe care poti admira produsele. Ceilalti, mai putin grijulii cu simtul estetic al privitorilor, te lasa sa vezi prin obloanele “cu gaurele” vitrinele populate doar de etichetele cu preturi. Produsele se afla la caldurica, in seifurile din interior.
De la Place Vendome la Opera mai sunt doar cativa pasi, deja din ce in ce mai greu de facut, mai ales sub vantul tot mai sfichiuitor si sub protectia unei geci prea subtiri (de, sa nu ocupe spatiu in valiza, in speranta ca aceasta va fi umpluta cu achizitii “chic” – ca fapt divers, din lipsa de timp valiza s-a intors aproape la fel de goala, ingreunata doar de un teanc de carti cumparate la repezeala de la FNAC, unde a trebuit sa suport panseurile nu total neinteresante, dar prea elaborate, ale unei casierite preocupate de lectura cartilor in original – “asa da” – sau in traducere – “asa nu”).
Cateva fotografii in fata Operei si sprint spre Place du Caroussel, pe malul Senei, de unde se vede in departare Roata cea mare (la Grande Roue) din Place de la Concorde, ridicata in fiecare iarna pentru a face o legatura luminoasa intre Arcul de Triumf si Luvru. Iarasi sprint spre Roata si oprire obligatorie: patru rotatii (deci 2 euro per rotatie) pentru a vedea de sus intregul Paris. In fata se vede foarte bine Arcul de Triumf, usor in dreapta poti admira frumosul acoperis din sticla al Grand Palais, iar chiar dedesubt obeliscul egiptean, unul din cele trei Ace ale Cleopatrei, daruit in 1831 Frantei de catre viceregele Egiptului, Mehmet Ali. Privindu-l, n-ai cum sa nu chicotesti amintindu-ti socul autoritatilor franceze in 2000, cand alpinistul urban Alain “Spiderman” Robert a “atacat” obeliscul cu mainile goale si s-a cocotat pana in varf. Fara sa anunte in prealabil…
Foarte aproape, Turnul Eiffel palpaie din minut in minut de parca o zana si-ar fi indreptat asupra lui bagheta cu sclipici intermitent. Cam kitsch, dar cum ghidul spune ca mai este o ora pana la inchiderea turnului, inca un sprint (vreo 3 kilometri) pentru a vedea Parisul de la 275 de metri inlaltime.
Cat pe ce sa nu mai vad niciodata nimic pentru ca, daca de pe acest Everest urban privelistea este absolut superba (in ciuda inexplicabilei rezerve a primariei Parisului de a-si lumina adecvat atractiile), vantul este absolut feroce. Ai impresia ca stai pe un vulcan cu maruntaiele clocotind, chiar daca stii ca zvelta structura a lui Eiffel (imortalizat in ceara pe una dintre platforme) ar rezista si in fata unui uragan. O scurta rasfoiala prin ghid si razi si te emotionezi la amanuntele eroice din istoria acestui simbol al Parisului. In ’40, cand Hitler ocupa orasul si vrea sa urce in varful turnului, cablurile lifturilor sunt taiate pentru ca fuhrer-ul sa fie nevoit sa transpire pe scari. Hitler alege sa ramana la baza si-i ordona generalului Von Choltitz sa demoleze turnul, dar acesta refuza sa indeplineasca ordinul. Desi materialele pentru repararea lifturilor nu sunt de gasit pe durata ocupatiei germane, la ore dupa terminarea acesteia lifturile sunt din nou functionabile.
Usuiti de angajatii nerabdatori sa ajunga acasa, vizitatorii se trezesc la baza turnului, holbandu-se la gigantica minge de rugby ce pluteste sub primul nivel, ca sa stie lumea intreaga ca finala Campionatului Mondial va avea loc a doua zi. De-abia acum greva transportatorilor devine o problema pentru ca te trezesti inghetat si cu picioarele chinuite de-o suferinta atroce in fata “zidului viu” (este acoperit cu plante si iarba) al Musee du Quai Branly. Prin fata trec zeci de taxiuri, dar toate sunt ocupate.
Si aici ajungem la “cu 0, 1 sau 100 euro” prin Paris. Cu 0 am mers, aproape pana la epuizare. Cel mai interesant este cu 1, cu sistemul Velib, adica velo liberte, un sistem genial introdus in iulie. 10.000 de biciclete ancorate in 750 de puncte din Paris, cu abonamente de 1 euro (o zi), 5 (o saptamana) sau 29 (un an), iti permit sa ajungi oriunde, prima jumatate de ora de utilizare fiind gratuita. Pentru abonare este necesara o carte de credit cu cel putin 150 de euro in cont. Oare de la acest sistem sa se fi inspirat casa Chanel, care a anuntat lansarea in 2008 a unei biciclete de oras, ultra-chic, ce va costa mai bine de 10.000 de euro? In orice caz, acest sistem salvator este foarte popular si foarte utilizat, asa ca primaria a anuntat dublarea numarului de biciclete.
Bineinteles, cand nu vrei decat sa te cufunzi in patul moale din hotelul aflat in buricul Quartier Latin, bicicleta Velib este mult mai putin atragatoare decat un taxi. Dar si aici sunt probleme. Dupa cativa melci ingurgitati la 1 noaptea intr-o cocheta cafenea din preajma Turnului Eiffel, mi-am dat seama ca taximetristii francezi sufera de o indiferenta cronica in ceea ce priveste turistii betegi de ambele picioare: niciunul n-a oprit (bine, nu fatalitatea e de vina, ci faptul ca toate masinile erau ocupate), iar un trecator mi-a ras in nas cand i-am cerut, cu lacrimi in voce, numarul de telefon al unei companii de taxiuri. Se pare ca la Paris sistemul e diferit: trebuie sa ajungi la o statie de taxiuri (sunt semnalizate) si sa apesi pe un buton. Am ajuns, am apasat, in doua minute eram inconjurat de sapte taxiuri, iar in zece dormeam.