Cristina Roșca, editor-șef După Afaceri Premium: Untul? Unde e untul? Dincolo aveau unt! Cum m-au învățat un francez și relația lui mult prea apropiată cu untul să mă bucur mereu de locul unde sunt și să nu tânjesc după ce am lăsat acasă sau după ce am găsit în altă parte

Era o dimineață senină de final de ianuarie, cu soarele sus pe cer încă de la șase. Păsările – zeci și zeci (la propriu, nu e o figură de stil) – se întreceau în triluri care mai de care mai ascuțite. Unii le-ar fi numit melodioase, dar ornithophobia – fobia mea de păsări – mă împiedică să fiu la fel de îngăduitoare.

Eram în Parcul Național Tayrona din nordul Columbiei, un loc absolut superb, unde jungla își dă întâlnire cu marea. Este, fără urmă de îndoială, una dintre cele mai frumoase destinații din această țară sud-americană, deși sunt unele voci care o pun undeva sus în clasament chiar la nivel de continent. Cert e că e frumos tare. E exotic. E un loc cu vegetație luxuriantă. Cu o faună și o floră extrem de bogate. Pentru cine nu știe – nici eu nu știam până de curând -, Columbia e țara cu cea mai mare biodiversitate din lume per kilometru pătrat. Astfel, ai șanse să găsești mai multe plante, păsări, animale, insecte, pești și altele ca oriunde în lume.

În fine, mă lungesc cu descrierea mai ceva ca Balzac. Pe scurt, ești în Paradis (cel puțin în accepțiunea multora).

Și, pentru a păstra acest loc pe cât de neîntinat se poate, columbienii, în imensa lor înțelepciune, au decis să nu deschidă larg porțile dezvoltatorilor imobiliari de hoteluri de lux și pensiuni. Astfel, există puține opțiuni de cazare efectiv în parc. Dincolo de poartă însă, la ieșire, plouă cu posibilități.

Dacă vrei totuși să devii unul cu natura – de regulă pentru o noapte și doar arareori mai mult – stai la cort pe plajă sau alegi singurul „hotel“ deschis în 2022 în Tayrona. E vorba de fapt despre vreo trei-patru căsuțe rustice, tradiționale, realizate din materiale naturale și care asigură confortul necesar călătorului modern, fără însă a-l lăsa să se lăfăie în „luxuri“ precum internet de mare viteză, televizor cu Netflix și roomservice.

La acest hotel m-a găsit o frumoasă dimineață de vară. Am trecut agale prin grădina pe care am filmat-o și fotografiat-o de zeci de ori, din diferite unghiuri, mai ceva ca un japonez aflat prima dată la Paris, și m-am așezat la masa de pe terasă. La micul dejun erau, pe lângă noi, trei tineri din Mexic și doi francezi.

Au sosit fructele. La scurtă vreme a apărut și cafeaua însoțită (la cerere) de lapte. Apoi au venit ouăle cu arepa (o „turtă“ columbiană) sau chiflă, la alegere. Nu chiar un festin demn de un hotel de cinci stele (mai ales unul all inclusive), dar o masă cinstită, necesară după o expediție de 17 kilometri prin junglă în ziua precedentă.

Începem să mâncăm, când de la masa alăturată se aude o primă discuție. „Nu e unt?“ întreabă francezul. Apoi, tot el o roagă pe partenera sa de călătorie să ceară băiatului de la hotel. Aceasta refuză, spunându-i că dacă nu a fost deja adus, probabil nu există în meniu. El se enervează și insistă, spunându-i că nu se descurcă în spaniolă, pentru că altfel ar cere singur. Ea se menține fermă pe poziție, moment în care el ridică tonul și spune „mantequilla, donde es?“ („unde e untul?“ – trad.). Angajatul îi confirmă că într-adevăr nu au unt (Mon Dieu?!). Enervat, francezul începe să vorbească în limba sa natală și să zică că nu înțelege cum e posibil să vină până aici și să n-aibă nici baghetă și nici unt. Că deja s-a hotărât, nu-i place țara, regretă că a ales hotelul și vrea să plece cât mai repede. Începe o discuție în contradictoriu între cei doi care continuă în cameră – vorbeau destul de tare, astfel încât se auzea dintr-o cabană într-alta. Apoi își fac bagajele și pleacă.

Pe moment m-am enervat, dar apoi m-am amuzat copios. Nu cred că acest om definește o populație, dar cred că este epitomul unui anume tip de turist (nu călător) pentru care nemulțumirile sunt mai nelipsite ca sarea-n bucate. Cert e că dintr-un motiv banal a aruncat la gunoi o întreagă experiență. Nu contest că nu există pâine mai bună ca bagheta franțuzească, iar dacă-i mai pui și unt, deja vorbim de un orgasm al papilelor gustative. Dar în junglă, în Columbia, parcă nu prea-și avea locul.

Pentru mine, întâlnirea cu el a fost un reminder să mă bucur mereu de locul unde sunt și să nu tânjesc după ce am lăsat acasă sau după ce am găsit în altă parte.

Dar în cinstea lui, pentru că a fost o întâlnire memorabilă, acum când luăm micul dejun ne întrebăm mereu între noi „mantequilla donde es?“. Și, surprinzător, de cele multe ori apare untul. Bagheta însă se lasă încă așteptată. Poate e semn că trebuie să fac o vizită la Paris.

Călătorii