Cristina Roșca, editor-șef După Afaceri Premium: Amintiri dintr-un Beirut care nu mai există sau de ce să mâncați prăjitura aia cu ciocolată chiar dacă e seară și îngrașă

Acum mai puțin de un an plecam într-o vacanță în Liban. Era noiembrie, dar în Beirut și împrejurimi era cald, deși nu sufocant. Era bine. Bine însă din punctul de vedere al vremii doar, pentru că țara deja era măcinată de proteste care au continuat multă vreme după ce noi ne-am întors.

Îmi aduc aminte că m-am gândit să amân, să las pe mâine ce puteam face azi, din simplu motiv că viitorul – îndepărtat sau nu – părea mai sigur.

Nu știu din ce motiv sau în ce moment de nebunie am decis sa mergem, când toate vocile din jur ne spuneau că ar fi mai bine să stăm acasă. Pentru cineva pe lume, mereu acasă e cel mai sigur.

Am anulat cazarea o dată. Am fost pe punctul de a anula și biletele de avion sau măcar de a muta data zborului. N-am făcut-o, și nu pot decât să mă bucur că am fost atât de inspirată.

Am rezervat apoi, din nou, același hotel și am plecat. Când am ajuns era început de weekend și se prevedea agitație. Dar nu a fost. Au fost trei zile pline, dar cu plimbări și mese îmbelșugate cum doar în Liban am văzut. Iar luni, când era sărbătoare națională și o nouă zi liberă după weekend, exact când ne-am întors acasă, oamenii au revenit în stradă.

Nu știu dacă a fost noroc pur. Îmi place să cred că pentru noi a fost. Un moment de pace în mijlocul furtunii. Îmi place totodată să zic că a fost după sufletul nostru. Pace.

Mi-am adus aminte de Liban de mai multe ori de-a lungul acestor luni. În diferite contexte. Protestele au continuat – și astăzi sunt oameni în stradă care cer schimbări din temelii ale unei clase politice măcinate de corupție. Dar, cel mai recent, mi-am amintit de micuțul stat aflat la confluența atâtor lumi în contextul tragediei care a lăsat mută o lume.

Mă uitam la imagini cu Beirutul după explozie. Am văzut și revăzut filmulețe cu momentul tragediei și nu puteam să îmi imaginez că acea metropolă cosmopolită pe care eu o văzusem nu mai există. Sute de mii de oameni sunt fără o locuință. Mult mai mulți sunt afectați. Și totul s-a întâmplat în câteva minute.

Mă simt privilegiată că am ajuns să văd această lume înainte de tragedie și sper să ajung să o văd și după. Cert e că Beirutul nu cred că va mai fi la fel. Skyline-ul orașului mi-a amintit de New York, deși pe străduțele din centru simțeai pe alocuri aerul parizian, pe când în zonele aglomerate te teleportai – involuntar și pentru câteva clipe – în Istanbul. Nu degeaba se spunea că e un oraș cu o viață aparte, care trăia și fremăta la orice oră din zi și din noapte, pe ale cărui străzi te îmbătai de arome care mai de care mai delicioase.

Acum, Beirutul nu mai e la fel. Și nu va mai fi. Dar eu sper și vreau să cred că oamenii de acolo vor avea energia să-l reconstruiască, să-l reînvie, cărămidă cu cărămidă. Dar va dura. Roma nu a fost construită într-o zi.

Dar ce voiam să zic de fapt e că e bine să nu amâni, să trăiești în prezent și să te bucuri. Pare clișeistic, poate e. Dar dacă cineva mi-ar fi spus acum câteva luni să nu amân o călătorie pentru că va veni o pandemie care va bloca lumea și apoi o țară va fi zguduită din temelii de o explozie devastatoare, aș fi zis că nici în filmele din genul thriller nu pot apărea atât de multe plot-twist-uri. Ei bine m-am înșelat.

Așa că, dacă vă gândeați vreun moment să nu mâncați prăjitura aia cu ciocolată că e seară și îngrașă sau dacă voiați să terminați mâine cartea aia bună de pe noptieră, aș aminti ceva ce mi-a spus acum mulți, mulți ani o prietenă. Mai bine trăiești cu regretul că ai făcut-o decât că nu!