Cristina Roșca, După Afaceri Premium: Înapoi în viitor. De ce trimit oamenii mesaje vocale?

Acum șapte ani și jumătate am ajuns pentru prima dată în Hong Kong, un oraș care m-a cucerit definitiv și irevocabil. Avea o energie aparte. Nu știu cum mai este astăzi, dată fiind implicarea activă a Chinei, dar în 2015 era o metropolă în perpetuă mișcare și transformare. Un mix echilibrat de vechi și nou, de tradiție și inovație, totul combinat cu o gastronomie a cărei amintire îmi lasă și acum gura apă.

Îmi aduc aminte viu multe lucruri din acea primă incursiune în acest oraș-stat care părea că încapsulează o lume întreagă. Nu am uitat piețele de vechituri și fake-uri unde puteai cumpăra Rolex-uri cu câteva zeci de dolari (un amic portughez a luat două), dar nici restaurantele cu stele Michelin unde mâncai până plesneai și tot ai mai fi mâncat. La fel se întâmpla și la standurile cu street food pe lângă nu prea puteai trece fără să cumperi ceva.

Dar, la fel de bine, mai țin minte ceva. Faptul că mesajele vocale erau deja populare, și asta într-o perioadă în care la noi erau ceva SF.

Stăteam la semafor într-o zi și am remarcat cum cineva ținea telefonul la gură și nu la ureche. Iar buzele i se mișcau continuu. Un localnic mi-a explicat că trimite mesaje vocale, un obicei deja împământenit în zonă. Am zâmbit.

Un an și jumătate mai târziu, de data asta în Japonia, în metroul din Tokio, am văzut un tânăr cum stătea cu telefonul la ureche fără să vorbească. Mai zâmbea din când în când, dar atât. Nu știu cum s-a întâmplat, dar am mers împreună o vreme și el tot nu a scos vreun cuvânt.

Intrigată, din nou, am întrebat un localnic care mi-a spus că respectivul asculta mesaje vocale. Că în Japonia lui 2017 oamenii nu mai vorbeau la telefon, preferau să își trimită mesaje vocale de câte una-două ore în care-și povesteau ziua viața. Nu-și mai doreau interacțiunea unei conversații. Din nou, era un obicei împământenit în Țara Soarelui Răsare, cunoscută pentru înstrăinarea oamenilor și pentru lipsa de intimitate în orice fel de relație. Am zâmbit și atunci.

Dar în mintea mea tot SF mi se păreau ambele scenarii și tot ce mă puteam gândi era ce departe e lumea noastră de lumea lor.

Derulând timpul, pe 23 aprilie 2023, în zona Piața Romană din București, la trecerea de pietoni, o tânără asculta un mesaj vocal la volum maxim. Nu mai știu conținutul mesajului, dar știu că am avut un sentiment de deja-vu, deși în Asia niciodată „intensitatea“ conversației nu era atât de mare cât să poată fi replicată.

Deși am primit de-a lungul timpului mesaje vocale de la diverși, chiar și de la prieteni, nu m-am gândit la ele în contextul experiențelor mele asiatice. Nu știu ce a făcut acum „să se aprindă lumina“. Probabil volumul telefonului. Cert e că odată cu această întâmplare mi-am amintit de o cunoștință care-mi spunea că poartă adevărate „conversații“ cu soțul ei prin mesaje vocale. Doar că el nu îi răspunde altfel decât în scris sau printr-un apel. Recunosc, eu n-am trimis până acum niciun mesaj vocal. Mă sperie. Plus că nu-mi place nici să le ascult pe cele primite (aviz cititorilor). Mi se pare că aproape niciodată nu e un moment potrivit pentru a face asta. Dar, probabil, ca în multe alte cazuri, o să vină și momentul în care o să devin și eu deschisă la nou. Chiar dacă în cazul ăsta e de fapt la „vechi“.

Sper totuși că nu prea curând. Poate când o să ascult și audiobook-uri. Până atunci însă, vă invit pe toți să citiți ediția aceasta din După Afaceri Premium. Încă nu avem varianta audio.

Călătorii