Crestinatatea din Roma subterana

Exista in Roma un loc in care numeroasele marturii ale bisericii crestine primare pot surprinde calatorul obosit sa mai bifeze unul dintre obiectivele obligatorii din ghidurile turistice.

Via Appia este unul dintre cele mai vestite drumuri antice, numit de unul din poetii vremii Regina Viarum (regina drumurilor) pentru frumusetea si importanta sa. De-a lungul lui au fost ridicate unele dintre cele mai grandioase resedinte romane, dar si cele peste 6.000 de cruci pe care au fost rastigniti sclavii care au participat la revolta condusa de Spartacus. Marturii semnificative despre perioada republicana si imperiala a Romei stau in multimea vestigiilor care marginesc Via Appia: Palazzo imperiale di Massenzio si circul Massenzio care putea adaposti in perioada sa buna peste 10.000 de spectatori, Castello dei Caetani si monumentul funerar al Ceciliei Metella, sub forma unui mausoleu circular, masurand 11 metri in inaltime si aproape 30 de metri in diametru si multe altele, aflate in diverse stadii de conservare.

Constructia drumului a inceput in anul 312 inainte de Hristos, sub cenzorul Appius Claudius Caecus. Initial facea legatura intre Roma si Capua, iar mai tarziu a cunoscut mai multe extensii spre alte zone de interes militar pentru imperiu, totalizand peste 550 de kilometri.

Despre Via Appia se crede ca a fost primul drum pentru care s-a folosit mortarul pe baza de ciment. Straturile succesive de nisip, pietris si piatra vulcanica alcatuiau o structura de o rezistenta remarcabila, iar finisajele faceau insesizabile imbinarile necesare.

Calitatea proiectului este dovedita de portiunile de drum care pastreaza si astazi o mare parte din componentele originale folosite la constructia sa. In 1784 Papa Pius al VI-lea a demarat efectuarea unor lucrari de restaurare si de intretinere a drumului, concomitent cu constructia unuia nou (Via Appia Nuova), paralel cu cel vechi. Astazi, o buna bucata din Via Appia Antica este inchisa pentru circulatia rutiera in week-end, lasand totala libertate turistilor care apreciaza mersul pe jos sau pe bicicleta, dar si personajelor rau famate care populeaza zona odata cu lasarea intunericului.

Porta San Sebastiano este, de regula, punctul prin care majoritatea turistilor incep parcurgerea zonei turistice de pe Via Appia Antica. Imediat se ajunge la Santa Maria in Palmis, cunoscuta mai ales sub numele de Quo Vadis Domine. Bisericuta a fost ridicata de cardinalul Barberini in secolul al XVII-lea, pe locul pe care traditia catolica povesteste ca Apostulul Petru l-a intalnit pe Iisus, pe cand se pregatea sa paraseasca Roma, de teama persecutiilor. Mirat a intrebat “Unde mergi, Doamne?”. “La Roma, sa ma rastignesc a doua oara”, a fost raspunsul care l-a intors rusinat in cetatea eterna pe decanul apostolilor. Tot traditia spune ca, atunci cand a fost condamnat la moarte de romani, Petru a cerut sa fie rastignit cu capul in jos, neconsiderandu-se vrednic de moartea invatatorului. In interior este pastrata o copie a bazaltului in care sunt intiparite doua urme de pasi, despre care se crede ca apartin Mantuitorului. Originalul se afla in Bazilica San Sebastiano fuori le Mura. Aceasta a fost construita in timpul imparatului Constantin, sub numele de Basilica Apostolorum deoarece existau mai multe dovezi ca in catacombele de acolo au fost adapostite temporar ramasitele apostolilor Petru si Pavel. In secolul IX a fost rededicata Sfantului Sebastian, un martir din secolul III ingropat aici, iar in secolul XVII cardinalul Borghese a dispus ultima sa restaurare importanta.

Pe Via Appia se afla cele mai importante catacombe crestine din Roma accesibile publicului: Catacombe di San Domitilla, Catacombe di San Callisto si Catacombe di San Sebastiano. Eu le-am vizitat pe cele din urma, fiind singurele pe care le-am gasit deschise. Intrarea se face in ordinea constituirii grupurilor de turisti si a preferintelor lingvistice. Durata medie a unei vizite este de jumatate de ora, avand in vedere orarul redus de vizitare (9-12 si 14-17). Am avut insa sansa sa nimeresc peste o ghida extraordinara, o indianca crestina, care ne-a purtat aproape o ora si jumatate prin povestile excavatiilor care se intind pe 12 kilometrii si sunt structurate pe 4 niveluri, primul fiind insa partial distrus.

Contrar credintei comune, aparitia catacombelor crestine in prima jumatate a secolului al doilea nu are legatura cu persecutiile la care a fost supusa noua comunitate religioasa la inceputurile existentei sale. Pur si simplu era o varianta mai practica pentru inmormantarea primilor crestini, dar si rezultatul dorintei unei comuniuni a celor adormiti in noua credinta, in asteptarea celei de-a doua sosiri a Mantuitorului.

Desigur ca ele au fost folosite si ca lacasuri de cult, chiar daca scopul pentru care au fost construite a fost altul. Pentru ca intre zidurile orasului inhumarea era interzisa, saparea unor galerii subterane de-a lungul drumurilor consulare a devenit solutia cea mai economica si mai sigura. De saparea galeriilor si proiectarea luminatoarelor si a sistemelor de aerisire necesare erau responsabili membrii unei ghilde specializate (fossores). Crestinii din acea vremea nu foloseau denumirea de catacomba. Romanii au utilizat pentru prima data acest termen pentru o localitate situata pe Via Appia, in care au fost descoperite mai multe grote, iar incepand cu secolul al IX-lea denumirea a fost generalizata pentru orice forma de cimitir subteran.

Primele cimitire subterane au fost incepute pe terenurile unor crestini mai instariti, pentru ingroparea celor din familie, dar mai tarziu chiar Biserica a initiat construirea unor catacombe pentru intreaga comunitate.

Sapate pe mai multe niveluri si desfasurandu-se intr-un sistem complex de coridoare, acestea adaposteau mai multe tipuri de morminte dintre care cele mai simple erau numite “loculi”: mici nise care contineau, de regula, un singur corp invelit in panza, acoperite de o lespede cimentata pe care era gravat numele celui ce odihnea acolo.

De cele mai multe ori acestea erau luminate de lampi ornamentale si erau impodobite cu statuete, mozaicuri sau fresce in care erau prezente simbolurile crestine ale vremii: alfa si omega, monograma numelui lui Hristos in greaca (??), pestele (in greaca literele care constituie cuvantul IXTHYS formeaza un acronim: Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul), ancora, porumbelul sau o silueta cu bratele deschise, simbolizand sufletul cuprins de pacea divina. Edictul imparatilor Constantin si Licinius de la Milano, din anul 313, a acordat libertate religioasa totala crestinilor.

Chiar daca de atunci acestia au putut sa-si ingoape fara grija mortii in cimitire amenajate la suprafata si sfintii in bisericile care au inceput sa fie ridicate peste tot, nu se stie de ce folosirea catacombelor a continuat pana la inceputul secolului al V-lea, cand acestea au fost definitiv abandonate. O explicatie ar putea fi cultivarea mai mult timp a cultului martirilor ingropati acolo. Dupa invaziile barbare carora le-au cazut prada si catacombele, relicvele importante au fost mutate in biserici sau in alte locuri mai sigure. Astfel catacombele au inceput sa fie din ce in ce mai putin vizitate si treptat chiar si amintirea lor s-a pierdut. Pe la sfarsitul secolului al XVI-lea cercetarile de pionierat ale lui Antonio Bosio, concretizate in volumul postum “Roma sotterranea” (1632), au reinviat interesul pentru subteranele Romei. Mult mai tarziu, Giovanni Battista de Rossi (1822-1894), cel ce avea sa fie considerat parintele arheologiei crestine moderne, a realizat studierea lor sistematica.

Daca subiectul va preocupa in mod special, pe Via Salaria, unde in 1578 a avut loc descoperirea accidentala a coridoarelor subterane care a starnit interesul pentru studierea lor, se pot vizita Catacombe di San Priscilla, iar la 15 kilometri de Roma se afla Catacombe Ad Decimum in Grottaferrata singurele catacombe care au fost deschise circuitului public intacte, asa cum au fost descoperite ele in 1905.

La plecare, printre pinii si chiparosii care strajuiesc Via Appia, am gasit o zona plina de fructe rosii, zdrobite de caldura si de trecatori. Cercetand mai atent (adica gustand, fara sa stau prea mult pe ganduri, din miezul extrem de dulce si de aromat) mi-am dat seama ca e vorba de smochini.

Atunci mi-a venit in minte parabola paradoxala a blestemarii smochinului neroditor de catre Iisus si amaraciunea ucenicilor care au calatorit pe drumul spre Emaus impreuna cu strainul pe care frangerea painii l-a descoperit ca fiind Mantuitorul: “Oare, nu ardea in noi inima noastra, cand ne vorbea pe cale … ?”.

Călătorii