Colectionarii intre poduri intunecate si insule exotice

“Cand incepi sa colectionezi, nici nu stii ca esti colectionar, nu faci decat sa cumperi ce iti place. Dar apoi devine ca un fel de sindrom, care da dependenta si implica o mare pasiune”, marturisea Anita Zabludowicz, colectionara, in revista Art Review. Trecerea de la cumparat la colectionat implica sume cu multe zerouri, timp si multa pasiune. Iar “specializarea” e obligatorie, pentru ca nu poti colectiona de toate.
Unii prefera mirosul vopselei proaspete – arta contemporana e mai accesibila ca pret si poti cunoaste direct artistul. Dezavantajul e ca putini o inteleg si o apreciaza destul ca sa o colectioneze. Altii prefera marii clasici sau obiectele vechi, cu riscurile implicite (vezi proverbul chinezesc “Nu atinge obiecte vechi, s-ar putea sa devii dependent de ele”). Mai ales ca povestile lor sunt fascinante.
Din aceasta categorie face parte si Adrian Buga: “Ma intereseaza foarte mult sa iau praful de pe stralucirea acestor obiecte – si la propriu, si la figurat – si sa le prezint publicului”. El e cel care a redescoperit opera lui Raul Egon Lebel, un pictor nascut in 1907, emigrat in Franta si ajuns in Madagascar, pe urmele caruia colectionarul a mers pana la capat si caruia a ajuns sa ii creasca cota de 10 ori.
Urmand prima porunca a colectionarului, Buga s-a specializat in pictori necunoscuti sau uitati, desene din al doilea razboi mondial si obiecte care au apartinut familiei regale. “Cred ca oricine poate sa colectioneze Pallady sau Grigorescu sau sa dea sume mari, dar e mai interesant sa gasesti ceva uitat sau pierdut”. Fiecare alegere a urmat, de fapt, unor pure intamplari. De pilda, desenele de pe front au ajuns la el printr-un cadru militar din anii ’50, care primise ordin sa le distruga, dar le-a pastrat si i-a vandut o parte. “E vorba de pictori dintre cei care au fost trimisi pe front sa prezinte razboiul prin schitele lor publicate in ziare. In muzee nu exista niciun astfel de desen”. Rezultatul cercetarilor este albumul “Culorile razboiului”.
Dar principala sa descoperire e opera lui Lebel, din tablourile caruia a gasit o mare parte intr-un pod. Daca inainte Lebel se vindea cu 2-300 de euro, acum cota sa a ajuns la 3-4000. “Asta dupa ani de cercetare, studiere, fotografiere, urmarit traseul pictorului. Evident ca e si o strategie de marketing: am inceput sa scot pe piata ici colo cate un tablou, apoi le-am recuperat si asa se formeaza o cota a artistului. Am mers pe o reteta simpla”.
In anul 2002, colectionarul primea un telefon (relatiile sunt importante) prin care era invitat intr-un pod intunecat, in casa primei sotii a lui Lebel. Acolo, cu lumanarea in mana a descoperit tablourile si culorile lor, “care au ‘explodat’ cand le-am luminat”, spune Buga. Pictorul si prima sotie au avut o poveste de dragoste aparte, intrerupta fiindca el, evreu, a trebuit sa plece din tara. Cand nepotii doamnei recasatorite au vrut sa elibereze podul, ea a preferat sa vanda tablourile decat sa le dea foc. “Desi erau tot ce avea mai drag, mi le-a vandut cu conditia sa le pun in valoare”. De fapt, el a fost a treia persoana contactata, dar primul care a si vrut sa le cumpere.
Din acel pod, Buga a ajuns peste cativa ani in insula La Reunion (sudul Africii), locul unde a murit pictorul (si unde si colectionarul a infruntat o epidemie exotica). Inainte insa, colectionarul a fost pe urmele tuturor celor care au detinut tablouri de Lebel (printre care si Maria Tanase). “Am facut un calcul pe intregul proiect: totul, de la cumparat tablouri, restaurare, fotografiat, inramat si cercetare la calatorii, a ajuns sa ma coste 50-60.000 de euro in 5 ani”, spune Buga.
De altfel, dupa ce decide ce vrea sa colectioneze, in general urmatorul pas pentru un colectionar e sa hotarasca suma pe care e dispus sa o investeasca. In SUA sub 5000 de dolari sunt accesibile doar printuri si desene, pana in 30.000 se pot achizitiona lucrari contemporane (din ultimii 20-30 ani), iar de marii clasici nu se apropie oricine. In schimb, “pentru arta contemporana trebuie sa faci un efort sa o intelegi. Nu cred ca se naste cineva cu un gust anume pentru ea”, spunea in Financial Times Robert Hiscox, presedinte al Lloyd’s of London Specialist Insurers Hiscox, care colectioneaza arta de 40 de ani.
Neplacerile colectionarului apar atunci cand e nevoit sa vanda din opere, pentru a-si finanta un proiect. “A trebuit sa fac asta pentru a merge in Franta si Madagascar, pentru ca ma finantez singur”, spune Adrian Buga. Colectionarii nu au un Mecena, precum pictorii, dimpotriva, ei ar trebui sa ii sprijine pe acestia. “Dar pe un obiect simplu nu am dat mai mult de 15-20.000 euro (in general din cele care au apartinut familiei regale)”.
Pentru Buga totul a inceput in copilarie, pe cand colectiona timbre, si a continuat la 19 ani, cu prima descoperire importanta, facuta in nordul Moldovei alaturi de un cercetator din Israel. “Era vorba de obiecte de cult mozaic: vase, menora, niste platose, un fel de degete de argint cu care se urmareau randurile Torei, obiecte pe care m-am bucurat sa le gasesc apoi la Muzeul Holocaustului de la New York. Asa m-a agatat aceasta aventura. In timp am invatat din mers, apoi am facut niste studii de restaurare, iar acum sunt la Facultatea de Istoria si Teoria Artei”.
Informarea e cea mai buna asigurare impotriva falsurilor, daca nu iti permiti un consilier. “Sunt foarte atent la ce cumpar, pentru ca sunt obiecte restaurate, lovite, false. In primul rand, cumpar ce stiu foarte bine ca e original, de aceea m-am axat pe pictori mai greu de falsificat, pentru ca sunt necunoscuti”, adauga el.
A fi colectionar pare o slujba in sine, iar in vest chiar este. Cei interesati de arta angajeaza specialisti (dealeri): in SUA si Marea Britanie un consilier castiga 10% din pretul operei, iar un dealer “full time” – 50%. Acesta din urma se foloseste de propriul gust si de intuitie, merge la targuri, expozitii ale absolventilor, studiouri de artisti, galerii, il duce pe colectionar la fata locului sau ii trimite poze. Toate marile colectii s-au creat cu ajutorul unui dealer. Desi aprobarea sotiei e esentiala. “Am o colectie acasa si una la birou – aceasta din urma mi-e mai aproape, si pentru ca o vad mai mult si am o libertate mai mare in a le alege”, marturiseste Hiscox, care are si un consilier, si o sotie.
Pentru Buga, un obiect drag ar fi primele scrisori romanesti ale Reginei Elisabeta, cele in care isi anunta planurile pentru construirea cartierului Vatra Luminoasa. Sunt importante ca documente, era la doar 2-3 ani de la venirea aici si scria deja romaneste, avea planuri mari.
“Le-am gasit in cartier la o doamna care le mostenise. Aceste obiecte se dau mai departe in momente grele, iar eu preiau si sperantele proprietarilor”. In cazul unora, Buga are grija sa ajunga la public sau la fostii proprietari – ca obiectele din familia regala, care l-a si ajutat in proiectul Lebel.
Motivele pentru care cineva incepe sa colectioneze sunt diverse: de placere, ca investitie, unii chiar din filantropie, pentru a dona colectia (cazul familiei Getty), altii ca status symbol. “Majoritatea celor care cumpara arta vor sa investeasca, nu sa prezinte publicului”, spune el. “Daca arati sau nu colectia, asta depinde de oameni si atasarea fata de acel obiect. Eu sunt de parere ca un obiect valoros nu trebuie inchis si vazut doar de o persoana”.
In ultima vreme, a aparut insa si o categorie intermediara de colectionari: au destui bani, nici nu arata multora colectia, dar nici nu o ascund. E vorba de firmele care cumpara arta pe care o expun in birouri pentru propria imagine, pentru placerea si inspiratia angajatilor, dar si ca investitie in sine. Cu anumite conditii: marimea si, mai ales, tema.
Colectionatul poate si de multe ori creeaza dependenta. Buga spune ca se apropie de sentimentul jucatorilor de la cazinou: “Nevoia de a-l avea, de a cumpara cat mai repede. De multe ori oamenii nu sunt dispusi sa il vanda – ori arunca un pret astronomic, ori negociaza si, fiindca iti stiu pasiunea, ajung foarte sus. Lucrul asta nu se poate masca ca la pocher. Cand descoperi un obiect incep sa-ti tremure mainile, pentru ca ii intelegi valoarea – nu financiara, istorica”. Dar totul revine la normal cand obiectul intra in colectie. De fapt, colectionarul de arta ar putea fi comparat doar cu un pasionat de fluturi, care insa nu ii omoara pentru a-i pune in insectar, ci se multumeste sa ii priveasca. Dupa ce a platit sume imense pe ei.

Ponturi spentru colectionari incepatori

Galeriile si muzeele sunt vizite obligatorii, la fel si expozitiile absolventilor.
Targurile de arta (Art Basel la Miami, Zoo si Frieze la Londra), mari si mici, carti, reviste.
De urmarit si online: Christie’s si Shotheby’s or sa lanseze propriile site-uri de licitatii, iar eBay a cumparat recent Butterfield Auctioneers, o casa de licitatii americana.

Cultură /TENDINTE